M A G I C

Nu o să-ți mai spun nimic.

Uită-te în ochii mei și o să știi.

De ce te prefaci că doar tu ești vinovat aici? Vrei încă să mă protejezi. Înțeleg. Nu înțeleg – de ce. De cine. De tine. De mine – de noi? S-a întâmplat. Eșecul a fost și nimeni nu poate să ne spună unde sau cum s-a întâmplat – am greșit. Între noi nu o să fie altfel decât cum ne știm – vinovați de prea mult. Nu te mai certa pentru prea puțin – eu cum altfel să mă mai privesc în oglindă?

Mă uit în ochii tăi și știu. A trecut mult timp de când nu te mai întreb.

Ne-am iubit așa cum primăvara iubește ghioceii.

Ne găsim vinovați pentru prea puțin.

Eșecul s-a întamplat – prea mult.

el // ea

– mai stai // Te-am așteptat o viață.

– și Dai o viață pentru o clipă?

– o clipă am.

– nu e păcat să risipești o clipă pentru ceva ce nu știi dacă va fi?

– Zici că nu o să-mi Fii ?

– nu zic nimic. când am spus ultima oară ceva? Ceva despre Tine, despre noi?

– nu-mi amintesc. îmi amintesc doar în ce limbă ne vorbeam.

– eu doar limbajul.

– mereu Faci asta.

-mereu fac ce?

-Râzi de mine. mereu Ai râs de noi. defapt ce suntem noi?

-doar ființe.

-ce facem noi?

-nu suntem siguri de nimic.

– Greșești!

– anume?

– mai Stai.

– o clipă.

– eu doar pe Tine Te iubesc.

– mai stau o clipă.

– nu Te încăpățâna!

– anume?

– mai Stai o viață.

– nu știu cum // mă tem.

– cum vine?

– apoi?

– o viață am și o viață doar cu Tine vreau să o petrec.

– apoi?

– apoi o să îi cer lui Dumnezeu încă o viață// fie doar și o clipă. Doar cu Tine să o petrec // din nou.

– știi?

– știu.

– și eu Te iubesc.

Într-o vară

Când ai plecat ți-am dat să ai grijă de ultima lacrimă. Doar așa m-am gândit că o să te întorci să mă mai privești odată.

Nu mai erai.

Nu-mi mai erai.

Tu ar fi trebuit să știi mai bine. Zâmbetul – mereu a fost al meu. Să-ți dau o lacrimă – e doar a mea.

Am așteptat trei ierni să mai fie doar odată vară. Am așteptat trei lacrimi, să-mi mai fii doar odată, să-ți zâmbesc.

Nu mi-ai venit niciodată – ai venit.

Și era octombrie. Trei lacrimi pentru o zi frumoasă de octombrie.

Și te-am văzut. Am știut cine ești – nu mi te-am mai recunoscut.

nici eu nu sunt acasă pentru tine.

Ar fi trebuit să-mi dau seama că inima ta nu este acasă pentru mine în momentul în care m-am pierdut în ea.

Și nu e mare.

Și eu m-am pierdut.

M-am trezit să mă uit la stele.

M-am trezit noaptea, devreme, la ora când sunt cele mai frumoase – să mă uit la stele.

Și m-am speriat groaznic. Nu știam unde sunt. Nu știam, sau nu mai știam, nu contează. N-am recunoscut locul, si poate ar fi trebuit – asta nu e acasă.

Nu ți-am recunoscut când bate – inima.

N-am reușit să ne sincronizăm, nicio clipă – am încercat.

Și atunci, cum să spun că sunt acasă, când nu reușesc să privesc măcar stelele?

Desigur, te-aș chema la mine, dar ..

tu. Doar tu

Dă-mi bluza jos. Ba nu, rupe-mi bluza. Apoi deschide-mi pieptul. Nu trebuie să ai grijă. Ia-mi inima și strânge-o tare, tare. Să se spargă în bucățele mici. Te rog să le aduni pe toate, sau măcar ce reușești să mai găsești.

Acum, dacă ești atent, în toate o să te vezi pe tine. Doar pe tine.

Așa că poți să-mi iei inima de câte ori vrei, să faci ce vrei cu ea. Să o iei în mâini și s-o strângi tare, tare, să se spargă în bucățele mici. De câte ori vrei tu. Și poate nu o să le mai găsești pe toate. Dar de fiecare data, dacă te uiți atent, pe tine și numai pe tine o să te găsești acolo.

Nu trebuie să ai grijă.

(hai)hui

holding-hands

Eu pe tine te-am iubit prea târziu.

Era deja ora 9, și soarele răsărise demult. Tu ți-ai băut atunci cafeaua, fără să mai rămână un strop măcar, pentru o țigară. Ca să mai vorbim doar o clipă. Să ne împăcăm sau să ne despărțim cum trebuie. Dar tu ți-ai băut toată cafeaua și era doar ora 10 când mi-am dat seama că ibricul era plin. Tu ai așteptat, dar eu nu ți-am oferit o a doua cană de cafea.

Ce sens ar mai fi avut o țigară, doar o țigară, când ibricul era plin de cafea?

Pe la ora 11 abia mi-am făcut curaj să vin după tine. Dar într-o lume așa mică, unde totul e cunoscut, unde te-ai fi putut ascunde să nu te găsesc?

La ora 12 am realizat cât de puțin te cunosc. De o oră mă plimb haihui prin lume – ar fi trebuit să te găsesc.

Și mi-am amintit de ibricul plin de cafea și de țigara pe care n-ai mai apucat să o fumezi. La ora 14 abia te-am găsit într-o cafenea micuță de la capătul lumii. Mă așteptai. Știam că mă aștepți, pentru că mai aveai un strop de cafea și tocmai te pregăteai să-ți aprinzi o țigară – pesemne ultima. Ți-am zis să nu te grăbești. Ibricul e plin iar cafeaua va fi probabil numai bună de băut când ajungem acasă – pe la 9 era prea fierbinte.

Ne-am plimbat haihui prin lume câteva ore. Am avut timp să ne certăm și să ne despărțim. Apoi ne-am dat seama cât nu putem să trăim unul fără altul. În fine ne-am făcut curaj să ne spunem ce simțim. Și după ce ne-am împăcat, ne-am dus acasă.

Am avut dreptate. Pe la ora 21 cafeaua era încă caldă, numai bună de băut.

„E cam târziu pentru cafea, nu crezi?”

„Atunci lasă că o bem mâine. Va fi numai bună de băut când răsare soarele.”

Cât ne trebuie

Aseară mi-ai spus că mă iubești.

Mi s-a făcut frică. 

Frică de prea puțin. Sau mai rău – prea mult. Așa că am plecat. 

Atunci am știut sigur că mă iubeai. Ai venit după mine. 

Și îți era frică.

Frică pentru că s-ar putea să nu mă mai întorc. 

Atunci m-ai luat de mână.

“Hai, vino! Să fugim amândoi. Dacă asta te sperie, hai să fugim amândoi de prea puțin sau de prea mult. Hai să găsim un loc știut doar de noi, și să ne iubim cum știm. Să ne iubim cât trebuie – uneori prea puțin, alteori prea mult. Dar niciodata deloc.”

Am zâmbit.

“Hai să găsim un loc știut doar de noi, și să ne iubim cum știm. Uneori prea puțin, alteori prea mult.”