Images

Confesiune 3

Când aveam 5 ani, am văzut pentru prima dată un curcubeu. Eram cu tati, ne plimbam, vara (??) când a început să plouă. După 10′ de ploaie aceasta s-a oprit, iar pe cer au apărut culori. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut, vreodată.

M-am hotărât în acel moment că va fi lucrul meu preferat din toată lumea asta și că îmi doresc și eu unul. Evident, l-am rugat pe tata să-mi ia unul, de ziua mea. A zis, da! Evident, nu am primit niciodată un curcubeu. Am fost extrem de dezamăgită, de fiecare dată când nu am primit vreun curcubeu, ci orice altceva.

Acum câteva zile eram la cumpărături cu o prietenă și am dat peste o cană, în formă de curcubeu! Imaginează-ți, cât de surprinsă am fost când am văzut-o, am găsit, după 24 de ani, un curcubeu! Mi-aș fi dorit să-l fi primit cadou? Absolut. Dar, cui nu?

Ideea este, am un curcubeu. Mai mult de atât, m-am descurcat singură. Pentru că, uneori trebuie să te bazezi pe tine, în cazul meu, a fost vorba de un curcubeu.

Uneori face bine la suflet să spui tot ce ai în cap. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l citește nimeni, nu?

Confesiune 2

Acum trei ani a murit cățelușa mea din copilărie și tocmai ce se va fi născut cea de-a treia. Am fost certată, acuzată că aș fi înlocuit-o pe una cu cealaltă, dar evident, nu este cazul. Este ca și cum ai spune că îți iubești un copil mai mult decât pe celălalt. Copii, nu am, nu știu dacă o să, dar îmi doresc. Am câini, doi, ambele fete. Nami și Terra și le iubesc pe amândouă la fel de mult. Cu toate astea, Berry rămâne poate cea mai importantă dintre toate, pentru mine. Și mă gândeam, la dragoste, la oameni, la suflete pereche. Întotdeauna am considerat că sufletul meu pereche este prietena mea cea mai bună, D, ne știm de la 4 ani și ne completăm perfect. Adicăăăăă,,, sufletul pereche nu trebuie să fie neapărat ceva romantic, nu? Prima mea dragoste, nu cred că a fost un om sau o ființă, ci mai degrabă teatrul. De teatru am fost cu adevărat îndrăgostită, pentru prima oară. Să explic: Cred că am mai iubit, dar cum am iubit teatrul, de câtă dedicare și pasiune am dat dovadă, când vine vorba de teatru, cu nimeni, niciodată. Până când: am cunoscut pe cineva care a fost ceva mai hotărât decât mine și „m-a furat”. Și atunci, întreb, dacă cea de acum este dragostea vieții mele, oare cele dinainte se anulează? sau, oare nu mai contează? M-am gândit că e necesar uneori să suferi, să iubești, „degeaba”, pentru a fi în stare să apreciezi iubirea aceea, mare, frumoasă, care „face bine”. Pentru că prima mea dragoste, m-a rănit, a doua, n-a fost să fie, iar a treia m-a dezamăgit, și acum? niciuna nu mai contează, decât El; așa că dacă mă gândesc, toate se anulează, tocmai datorită lui, pentru că e bun pentru mine. Și mă gândesc, în acest caz, am o singură dragoste, sper, ultima. De altfel, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni?