De mâine, de-mi vei auzi numele să te temi

haos în gândul tău,

otravă în suflet –

Acasă, doar mie să-mi fi fost.

Jinduit să fi și doar firmituri de nimic

să ai parte.

Milă, lumea să nu ți-o cunoască

iar nopțile cu lună nouă, să-ți urle morții liniștea,

chiar stelele să fugă când te văd.

Să provoci zeii la joc și soarta să râdă de tine,

nimfele ce altcândva îți aduceau flori și miere

să te terfelească

Și ochii-ți de vrei vrea să-i clătești

Apa facă-se-n mocirlă.

Și am să știu, de m-ai iubit, cândva.

Ai dat cu mine de pereți și cu tot ce ar fi putut să fie,

să nu-ți pară rău.

Au plâns zeii, iar morții au aruncat cu flori proaspete de martie în locul unde ar fi trebuit îngropată dragostea noastră

doar un zvon. Ce blasfemie!

Să nu-ți pară rău.

Îți sunt stea, mi-ai fost întreagă constelație.

Nu-mi pare rău.

Te-am plâns,

dar lacrimile nu pentru tine mi-au fost.

Și de ți-am scris scrisori,

cuvintele au ars până să ajungă la tine

să nu-ți pară rău,

o să se cânte printre nimfe despre când ne-am iubit așa mult, încât nu a mai rămas altceva, decât să ne spunem rămas bun, pentru mereu, pentru totdeauna.

să nu-ți pară rău.

Mi-ai furat zilele de ieri.

Mi-ai fost euforie, aievea. Să iubesc, eu nu mai puteam decât dacă te iubeam pe tine.

Chemam nimfele să-ți danseze în miez de noapte, ca să fiu sigur că nu te trezești.

Verile le petreceam descurcând păru-ți roșu-stacojiu cu degetele, ca să nu visezi urât, iarna.

Mi-ai furat zilele de ieri.

Vrut-ai să aprinzi o lumânare pentru toți cei prea credincioși, ce au murit înaintea noastră. Dar tu, prea păgână, iar lumânarea ta era din flori de câmp.

Promisiuni uscate și vorbe de hârtie folosit-ai să aprinzi focul.

Morții urlau –

iar eu nu știam de ce mă ustură sufletul.

Mi-ai furat zilele de ieri.

I am writing this under an appreciable mental strain, since by tonight I shall be no more — H. P. Lovecraft

Într-o viață

te-am iubit de două ori

A treia mi-ai plecat

să-mi cumperi flori

Ai zis – va fi mai bine

În glumă, ai venit

cu flori de mai

Dar ai uitat –

Eu nu te-am iubit în glumă

prima oară

a doua oară

Și toată viața

te-am adorat cu tot sufletul

Și pentru tine, acum

o glumă doar!

Rușine.

Păcatul cu mine ți l-ai făcut.

Din flori

În mai

Să mă faci a ta mireasă,

Dar inel din spini făcutu-mi-ai

Pentru tine,

O glumă doar.

Păcatul, ți l-ai făcut

cu mine

A fost.

Eşti artă!

Să nu privești în trecut, unde doar oase rupte de prea puține îmbrățișări din tot sufletul,

inimi prea frânte, de prea multe cuvinte frumoase, spuse prea rar.

Ești artă!

Cuvântul aproape să-ți fie la îndemână, precum apa are nevoie de sare când vrea să înghețe.

Ești artă!

Mi-ai fost primul ultim sărut

Ultimul prim ecou

Înainte de răsărit

De a deschide ochii

Să-i văd, atât de verzi, oglinda florilor de mai când prind rădăcină în rouă dimineților de primăvară.

Ești artă!

Picăturile de ploaie compun balade pe care ți le cânte în păru-ți roșu pe note de vioară

de tine doar înțelese,

să știi să-ți găsești mereu drumul înapoi în casa sufletului tău

atent păzit de nimfe

să nu intre nimeni nepoftit

să nu intre nimeni încălțat nepotrivit.

Un ocean de whiskey și tot ochii tăi m-ar fi îmbătat.

În ploaie am aprins lumânări așteptând heruvimi și nimfe să ne scrie în rouă, unde ne vom juca de această dată, unde vom dormi când chiar luna a obosit să ne mai încălzească și soarele prea cald, pentru somnul nostru înghețat.

Ne aveam așa mult, nici trecutul nu mai avea nevoie de noi.

Ți-am zis că te iubesc în cuvinte pe care le-ai aflat în dansul florilor colorate în desenele unor copii pe asfaltul încins de ploaia aprinsă de noi doi.

Doi copii

Doi păgâni

Ne trezeam mereu prea devreme, când stelele mergeau să culeagă anotimpuri să ni se mai dea timp să fim.

Doi copii

Doi păgâni

Ne pictam universul cu vin alb și praf de mai și ne plângea marte și venus de ciudă, iubirea noastră

Doi copii

Doi păgâni

Dar ne iubeam.

am fost.

Păgân îmi ești. Să promiți un infinit?

Să te bată zeii și nimfe să trișeze aievea, de s-or mai juca cu tine.

Un infinit? Când noi abia avem o zi de dat la schimb pe alta!

De-oi îndrăzni să atingi o alta, fină precum hârtia să-ți pară a ei piele.

Oglinda să se crape, de-o zări ai tăi ochi – negri, goi și plini de păcate. Și de-o fi să-mi întâlnești ochii – verzi, goi și plini de păcate, ochii-ți să facă cataractă. Și doar pe mine să mă vezi.

Tu-mi zici că nu și eu te cred. De te-oi prinde mințind în flori de mai, din flori în sticlă putredă orice floare vei fi atins vreodată să se prefacă.

Și vei rămâne singur. Și nici tu nu-ți vei mai auzi propriul cântec, pe când te credeai lebădă, să ragi precum toate orătănile lumii.

Și uite câte rele ai făcut, tu mie.

Și apoi am încercat să te înțeleg, de ce?

Și ai să vezi cât te-am iubit.

în dragoste? Eu nu mai cred. în tine, în noi. noi? pe tine Eu te-am iubit. noi poate. tu te iubești pe tine. a fost ziua Mea. ai uitat să-Mi iei flori. poate nu Am meritat, da. dacă Mi-ai fi luat flori, aș mai fi rămas, poate. nu te-Am meritat, poate. nu Mă meriți, da. tu sigur nu ai dreptate. Eu am oare? sau să fi avut. nu știu. atâta încredere în nimic. Eu sunt sigură acum, tu nu ai dreptate. nimic, asta tu Mi-ai oferit. ar fi trebuit să-Mi dai flori de ziua Mea. poate aș fi rămas. e vina ta dacă Eu nu mai cred în lucruri frumoase. de ce M-ai mințit, totuși? poate, dacă Mi-ai fi adus flori, aș mai fi rămas.