Scrisoarea ei

Când ești plecată, să-mi scrii, știi că mi se face dor de tine. Vreau să știu că ești bine. Te-aș suna, sincer, dar poate nu ai semnal. Nici să deranjez n-aș vrea. Îmi poți trimite chiar și o poză. Să mă asigur că ești fericită. De îți mai rămâne rest de la magazin, îmi trimiți o vedere? Aș știi că îți este dor de mine, precum mie de tine. Nu trebuie să scrii nimic, voi știi că e de la tine. O urmă neglijentă de parfum în colț, tu! Chiar și așa, poate îți cer prea mult. Te rog, să-mi scrii! Uite, îmi poți scrie o scrisoare, așa, de modă veche. Orice hârtie găsești, un ambalaj poate, chiar un șervețel. Doar ca să știu, ești bine.

invitație


Inima-mi groapă adâncă săpata-mi în piept

Înșelatu-mi sufletul, prea mult.

Să sper? la ce,

iertare nu mai pot

În vene sângele-mi doare de prea mult, mult căci pe

Tine te-am adorat în iubire și te-am iubit, adorându-te

în seri de mai cu Venus, suspinând după un încă puțin

– Mai stai

Mi-ai vorbit de culori ce nu pot fi văzute, doar cândva

lăsatu-m-ai intoxicată de vorbe din fum de wiskey

când ai plecat asemeni roua, se preface-n vin.

Te invit – am zis –

în suflet, să-l citești precum un număr infinit negativ.

Să-ți dai pantofii jos întâi, o doleanță doar avut-ai.

Să nu murdărești cu pete de necaz și spurcă unde ne-au cântat îngerii deunăzi, să ne fie aievea. Doar noi

și tu nu

să sper la ce? Iertare nu mai pot.

Să ai noroc de ghinion

aievea.

Dies irae

Mi-ai spus, să nu mă tem. Aici la fel gândim. Noi, doi păgâni, martiri aievea ai aceeași credințe. Cu petale de fum, mireasă-ți în maiul cu lună plină. Păzit de heruvimi și nimfe, al nostru alfabet vom scrie, să poată fi citit din limbo chiar. În nunațe de vin și rouă ne-am spus că ne vom fii mereu. Și am cezut în jurământul sacru, precum un păgân ce-a fost binecuvântat pentru întâia dată de către sfinți. Și ți-am promis, fii-mi tu primul ultim sărut. Dar vai, cât vocea-ți blândă a mințit. Lacrimi multe murdărit-au ai mei ochi. Genele-mi, prea grele și ochii-ți reci, acum să mai privesc în ei. Sângele-ți fierbinte și pielea-mi arde de te-aș atinge iar, precum aievea. Să te sărut, inima-ți pustie. Și eu, doar vânătăi pe suflet.

Celor care fură

Mă lauzi. Îmi zici că scriu din suflet, cum nimeni, niciodată. Mă minți, și-mi zici c-o faci de dragul meu. Nu mă cunoști. Nu vrei să mă cunoști. Vă spuneți la mulți ani în cuvintele mele. Vă apreciați public în cuvintele mele. Așa doar, să vadă toată lumea. Deunăzi mi-ai apreciat cuvintele, așa, să vadă toată lumea. Îmi furi cuvintele și vede toată lumea și te-aș fi apreciat, așa, să vadă toată lumea, măcar de-ar fi avut un sens. Nici „la mulți ani” nu poți a spune, fără mine? Și ce respect să am? Atât doar – din suflet – să vă aveți. vă meritați și-un clasic mulțumesc.

Iar de-am greșit pe undeva – nu mai fura suflet, îți dau eu trup.

2018

„Și când nu mai poți, mai continuă. Doar puțin. Ești mai puternică decât crezi, simți că ești. Trezește zeița rebelă din tine și o să reușești să-ți continui drumul către visul tău frumos, drumul tău pasat cu stele aurii și petale de flori pline de rouă și aghiazmă. Îngerii vor cânta la nunta ta pentru că abia atunci îți vei da seama că ți-au vegheat fiecare pas greșit, fiecare pas.”

*text preluat, neadaptat, dintr-un carnet de notițe din anul 2018, aparținând autoarei acestui blog.

Scrisoarea lui

Dacă ți-aș spune să-mi scrii o scrisoare, a-i face-o?

Și oare ce să conțină? Un mesaj despre iubire, un gând de despărțire? Vei risca să-mi spui tot ce simți sau vei scrie lucruri care să-mi facă plăcere? Vei scrie cu stiloul caligrafic pe hârtie colorată sau cu un creion tocit pe o filă ruptă din agenda mea? Vei avea nevoie de un caiet întreg, ori compusă într-un e-mail atent așezat în pagină, cu font Times New Roman sau poate Comic Sans, ca mică glumă. Chiar așa, dacă ți-aș spune să-mi scrii o scrisoare, a-i face-o? Și ce mi-ai spune? Te vei fi gândit zile întregi înainte de a scrie orice cuvânt, și vei fi sigur că fiecare propoziție este exact cum trebuie. Sau va fi doar o felicitare de la librăria din cartier, dar vei fi fost tare atent să scrie „Te iubesc!”, iar pe copertă poate „La mulți ani!”, pentru că tocmai a fost ziua mea. Vei fi uitat să te semnezi. Și să scoți prețul. Eu o s-o pierd. Ce neatentă.

Spiritus Sanctus

Sufletu-mi moare de dor când mi te vede

Ființă cu ochi blestemați

Să iei tot ce-a mai rămas uman în mine

Dumnezeu să te mai ierte doar.

Să râzi în timp ce dai cu mine de pământ

Să te iubesc încă

Nimfele să-ți vorbească de rău binefăcătorii, când al tău păr roșu-l văd.

Să te iubesc încă.

Dumnezeu să te mai ierte doar.

Privirea-ți? rece. Chipul de înger și zâmbet hain.

Un gând rău, gândindu-mi-ai

Să te iubesc încă. Și există un cum aș putea să nu?

Rațiunea-mi pierd când în ochii-ți verzi – blestemată fie-ți privirea – se oglindesc toți îngerii și poate-un zeu hain.

Să spui o rugăciune

Dumnezeu să te mai ierte doar.

rugăciune pentru abis

Îmi ești departe

Amândoi aici – ai promis să-mi fii

Îți sunt aici

Îmi spui că-mi ești

– aici

– acolo?

Nu. mi-ai zis.

Mereu.

Amândoi aici

Mereu

Totdeauna

Atunci?

Îmi ești departe

Trei trandafiri – în lacrimi de wiskey să-mi arzi tot ce mi-a mai rămas din suflet?

Mi-ai promis

Să ai grijă de el

Atunci?

Îmi ești departe

Mi-ai spus – Nu, amândoi aici

Mereu

Totdeauna

Atunci?

Mi-ai promis

Să-mi fii tu mie

primul ultim sărut.

codependență

un înger plictisit. un demon copleșit. se întâmplă inevitabilul. întâlnirea are loc. un amalgam de sentimente. haosul înlocuiește monotonia. pacea pune monopol pe dezastru. se întâmplă inevitabilul. cei doi se îndrăgostesc. o dragoste cum nu a mai fost nicicând are loc. apele ce cândva i-a însemnat, jurând să-i apere mereu și totdeauna, tremură la a lor sărut. focul e stins de mult. pământul înflorește trandafiri din cei mai albi. atât de verzi ochii le sunt, încât nici nimfele nu-i pot deosebi. atât de diferiți. se întâmplă inevitabilul. despărțirea are loc. atât de fericiți, nineni nu a mai văzut. să se iubească atât, nineni nu a mai putut. dar despărțirea are loc. să renunțe la ce a fost ani pentru o viață, n-au putut. au plâns apele de-al lor ultim sărut.

simfonie mută

20180513_135207

Fostu-ți-am poezie.

Păcat – ai fost analfabet

Iubirea noastră – portativ. Noi – note muzicale, pictate de un Mozart grăbit, să nu i se usuce cerneala, privind magia ochilor verzi când te priveau.

Păcat. Afon tot drumul nostru printre stele ai fost

Cuvinte să-ți vorbesc, nu știu.

În primăvară venit-ai, un analfabet cerându-mi să-ți fiu. Și cum?

Păcat. Să-mi iubești iubirea? Să-ți pară rău.

Să-mi iubești iubirea, în flori de mai? Să-ți pară rău!

Eu cuvinte nu mai am. Și să-ți spun ce? Că te-am iubit? Cât te-am iubit.

Să te duci unde te-o duce inima, ce cândva promisu-mi-ai doar a mea. Departe ochii-ți căprui, să nu mai știu.

Ceață

O amintire doar, nu meriți să păstrez. Să-ți pară rău.

păcat. Zeii să te gonească, unde ne jucam atunci, iar nimfele de rău să te vorbească. Să-ți pară rău.

Un suflet am, ți-am zis. Crezut l-ai jucărie? Păcat. Îți pare rău?

noi, doi în veci nu vom mai fii!

Și să te duci, unde vei știi mai bine, eu de tine să țin minte ochii tăi. Căprui?

Păcat. Aproape îmi pare rău. O amintire doar nu meriți.