Mi te-am crezut să-mi fi vecie.

Nu-mi ești, decât o alegorie.

Un zvon, că sufletul mi-ar râde când mi te aude –

O glumă.

În loc să-mi cânți, să-mi fi fost melodie,

Mi-ai tot urlat, în blasfemie.

Ce ghinion, că n-ai avut răbdare.

A zeilor fudulie ai furat și în derâdere al meu zâmbet ai luat,

Confundându-l parcă cu morții ce-și caută matca, plimbându-se aievea, cu dor încă, pe aceiași nori.

Te joci cu liniștea sufletului meu,

Parcă ar fi o nimfă ce s-a întristat, pentru că nu a primit decât ce a cerut, sfinților.

Ai îndrăznit să-mi vorbești, tu, despre acuratețe și păcat

Când defapt îmi citești metafore ce s-au născut din amintiri goale ce încă nu s-au petrecut între noi doi.

Ce ghinion, că n-ai avut răbdare.

Eu, te-am lăsat să-mi ții inima în palme,

Ca pe o floare, te-am rugat. Și în analfabetismul tău, floarea mea s-a scuturat.

În plase de ceață, tu, vrei să prinzi nori din care palat ne-am fi făcut.

Vecini cu zeii, noi, doi, păgâni.

Dezastrul să se întâmple,

n-ai avut –

Răbdare.

Să-ți fi fost vecie,

Eu,

Aș fi vrut.

Ce ghinion.

Prea analfabet,

Tu,

Alegoria, să-mi citești.