Mărțișor



Eu, m-am născut pe ger,
pe când fie încă Brumar
Și de nume mi s-a zis Ioana Maria,
ce frumos, chiar de nu așa rar.

Ochii-mi verzi atât,
de-n soare-i zici să fie smarald
Iară păru-mi zulufat,
și-l port roșu, pe spate tupilat.

Sunt femeie!
Și cândva am trăit altele, deja.

Altele, adică vieți.
Tot femei, doar alte zodii.

Prima dată în vechime,
Cleopatra? Agripina? Sappho fie!
Fost-am minunata muză zece!

Și cum Sappho mult în cărți trăit-a,
m-am născut pe la 1700 abia, Ecaterina.
Chiar de numele urmat de doi,
ci în rest, am fost prima cam la tot.

M-am născut apoi, Frida,
– cât renume, atât povara!
Precum ea, rebelă,
Viața-mi fuse o legendă!

În urmă, am avut, să tot aleg,
Avocat sau actriță? poate fie, diplomat.
Calea-mi fuse precum Martha,
Cum atunci, așa acum.

Scriitor, să sufăr precum alți,
să râd eu, pentru toți.
Dar, ce vis!
Și cât rău, atât frumos!

Ci eu, m-am născut pe ger,
pe când fie încă Brumar;
Și de nume mi s-a zis Ioana Maria,
ce frumos, chiar de nu așa rar.

Ci de-ar fi să fiu din nou cândva,
De lumea m-ar lua,
Tot femeie m-aș avea!

Gând

Când mă gând la tine,
Gându-mi drag,
Eu, te iubesc!

Când mă gând, însă, la mine,
Gându-mi veșnic năbădăi:
Ci-ți sunt dragă?
Mă iubești?

Când mă gând la noi doi
Gându-mi cald, ferice-mi viața,
Ci-ți fie doar bine,
Când gându-ți doar fie la mine.

dadaism 2

Poezia este cuvânt,
iar cuvântul este dragoste,
Chiar fie un haiku
desuet poveste dintr-o literă,
A mea preferată fie I.

I, din Ioana și Maria și sigur Sergiu
Desigur, Cristian, destin și frați sau viață,
mami, tati și familie
Flori și cățeluși,
noi doi ci actual fim patru,
Noi și de față fie în fapt,
dadaism.

Iată-mă, Ioana, dintr-o literă doar,
Se făcu, magie.
Pardon, poezie.

Scrisoarea ei 2


De-ar fi să pleci, să-mi scrii, știi că mi se face dor de tine.
Câteva cuvinte doar, să-ți știu sufletul că e fericit.

Ți-ai lăsat părul să crească, oare? Ce culoare îl mai porți? Dar cafea, mai bei? Sau parcă era ceai alb. Ochii tăi, tot verzi? Erai înaltă sau mi s-a părut doar, de la pantofi.

De tine, eu nu pot uita, nici azi, nici totdeauna. Îți știu ochii, sunt verzi! Nu bei cafea, iar ceaiul nu-i cel alb.

Dar tu să-mi scrii! De pleci, știi, mi se face dor de tine.

Și poate păru-ți, l-ai lăsat să crească! Ce culoare îl mai porți, mă întreb.

Și oare, tu pe mine, mă mai iubești?

Scrisoarea lui 2

Dacă ți-aș spune să-mi scrii o scrisoare, ai face-o?

Și oare, ce să conțină? Cum deunăzi jurământ făcut-ai în florile de mai? Sau cum de a ta dragoste o lume întreagă și mai mult știa sau cum doar nimfele știau, crezu-ți mincinos, încă. Cum, mă adori? Sau că nu ești așa laș, și îmi vei fi spus adevărul, măcar acum, în lună plină. E păcat să minți, nici râia nu te iartă. De mă minți, să-mi scrii frumos, cu diacritice, să nu mă supăr! Destul visurile, sparte-mi sunt, la loc fie cu al tău suflet, fie spart, ori fie că nu-i. De vorba să-ți fie curată, nu te preocupa, te rog. Fii tu sincer și de inima cu drag, eu să înțeleg tot. Prin poștă, ori o telegramă, fie și e-mail. Ci de se va fi pierdut, de vină suntem amândoi.

Felix amore solemne 2

Te iubesc,
cum morții venerează
liniștea unui apus
în zi de soare plin
și lună nouă.

Te iubesc,
cum corbii tânjesc
al nimfelor cântec,
pe când zeii odihnesc
în al lor colț veșnic
visând la constelații,
într-un paradis care încă nu există.

Te iubesc,
cum un număr infinit negativ
pe o carte de tarot,
pierdută printre florile uscate
dintr-o carte veche,
într-o bibliotecă, care, uneori,
când plouă, suspină și ea.

Te iubesc,
cum o poezie recitată pe asfalt
de un păgân care se reneagă pe sine
și, făcând pace cu soarta altora
poate mai speră, încă,
să te va fi întâlnit.

Te iubesc,
cum un înger te tachinează
sărutându-te în somn, și tu
te superi, crezând că mă minți,
când de fapt, e doar frig afară,
și a mai căzut, o stea.

Psalm 2

Ce-ți fie frică de mine?
Când, tu mi-ai dat nume rău și de râs soarta mi-ai luat.

Ce-ți fie frică de mine?
Când rău mă vrei a-ți face, pios chipu-mi să fie?

Ce-ți fie frică de mine?
Zici, frica-ți de înalturi, ci iată-mă,

de-s jos, tot vina-ți fie!

Ce-ți fie frică de mine?
Îți fie cu murdar și putred când gându-ți treacăt pe la mine, ci eu cu ce greșit-am?

Ce-ți fie frică de mine?
Când năsluirăm la același tot,
Ci tu ai comântat vieți mii, încă,
Ci eu?
Un paradis, pierdut, de mult.

Inanis lamentatio pro Manole

Ți-i chin Manole,
Ți-i chin de tine!
Din Moira făcut-ai zgoandă
Și-a mea zodie din reverie ai hotărât!

Zici, că-ți jiind de mine?
Tu mare, meșter! Ci mie?
Un nume să-mi fi dat.

Că dragă-ți sunt; De să-ți fi fost,
Desuet, ci nu zic,

Te văd, Manole și-ți chin,
Cum stai zgulit și soarta-ți rea plângi!

Nu-ți fie de ocară? Ci ești satir!
Când sufletu-ți curat,
Cum mucegaiul.

La drept, cine-ți fi zis
Că a mea viață,
Acum, așa, va fi sfârșită?

Eu asfințită-s de prea mult,
Iar de gluma-ți,
N-a râs nimeni.
Ci chiar piatra surpă,
Încă.

Quid occid amor?

Ucide toți trandafirii
Și dă-mi în cap, cu primăvara.

– Tu, mi-ai omorât deja, sufletul –

Cheamă nimfele apoi,
Să mă râdă toate,
Pentru când mi te vedeam mireasă.

– A ta trădare, tot răul, cel mai rău –

De frică, toți dracii te plângă!

– Cât suflet, tu? –

În ploaie, jurământ va fi făcut
Și vorba-ți, așa proastă;

– A ars –

Cuvântu-ți, i-e satir

– Și-n zodie, tot mincinoasă? –

Zâmbești, în somn,
Și tainic chipu-ți!