A venit primăvara și uite, mai e deja puțin și trece. Adică, parcă nici nu a fost! În fine, abia a început aprilie, dar parcă în martie mai mult a plouat sau așa mi-a părut. Asta fiind o problemă. A doua, că nu mai știu să scriu, de data asta Dalila, parcă mi-a fugit toată inspirația, n-am idee. Pentru că o pățisem până acum când vine vorba de poezie, dar sunt bine, acum. Ok. A treia problemă, că poate de fapt nu e nicio problemă, așa ar trebui să fie lucrurile, firesc. Asta mă cam sperie - atât doar control să am în viață? Pentru că dacă, nu cred că sunt pregătită! Da, nu sunt, pentru că nu m-am gândit niciodată la asta. Vai! Dar, hai fie, să zicem, că. Pentru că am prins iar drag de scris! Da, pentru că (am povestit mai cândva) nu îmi mai plăcea! Nu îmi mai plăcea sau nu mai știam, să. Tragic! În fine, a trecut - să zicem. Am și de bine, anume că - apropo de poezie - am mai scriu la „acea poezie”, if you know, you know, if not, don't even bother, nu mai e mult zic eu până va fi totul documentat și postat. Iubesc acest gen de postări, mereu mă simt mult mai bine, după. Pentru că, sincer, la ce bun un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni?
Dear March, come in! How glad I am! I looked for you before. Put down your hat – You must have walked – How out of breath you are! Dear March, how are you? And the rest? Did you leave Nature well? Oh March, come right upstairs with me, I have so much to tell!
I got your letter, and the birds’; The maples never knew That you were coming – I declare, How red their faces grew! But, March, forgive me – And all those hills You left for me to hue; There was no purple suitable, You took it all with you.
Who knocks? That April! Lock the door! I will not be pursued! He stayed away a year, to call When I am occupied. But trifles look so trivial As soon as you have come, That blame is just as dear as praise And praise as mere as blame.
Îmi place mult pointilismul. Cred să fie tehnica mea preferată în artă, da. Și uite, îmi place mult Van Gogh, foarte mult! Și cum pictează și de el. Și zicea cândva dragul meu Vincent, că se visează pictând și apoi își pictează visele. Și da, cam așa și eu, Peștii cu bec? întâi am visat, apoi am scris. Adică el picta ce visa, eu visez și scriu apoi despre ce am visat, uneori chiar visul întreg. Nu zic că sunt prima și chiar nici singura, ci doar că, uite, așa pățesc, așa mai fac, uneori.
Azi am stat la soare sau mai bine zis, am stat să-mi intre soarele în ochi. Vai cât mi-a plăcut! Pe malul Dâmboviței și cu cafea și da, soarele îmi intra în ochi. N-am mai fost așa de fericită de mult, de prea mult timp. Mi-e dor rău de primăvară, pentru că suntem toți mai fericiți când e soare și copacii sunt înfloriți.
Îmi e dor să scriu poezie. Da, am zis ce am zis, pentru că nu mai știu sau așa cred, să scriu poezie. Adică încerc și tot altceva iese. Mai ziceam eu de asta cândva. Adică cum vine asta să nu mai scriu poezii când, altfel eu ce mai fac? Că ziceam de pointilism și de primăvară când de fapt eu aici voiam să ajung. Că doare. Este efectiv iad și draci și toate alea rele, să nu scrii. Și când scriu? Este draci și iad și alea toate rele, efectiv. Dar, după ce am terminat, acel moment, imediat după, eu zic că așa are gust ambrozia! Dacă clipele ar avea gust, da, ambrozie ar fi. Pentru că este ceva atât de abstract și satisfăcător, un sentiment ce nu cred că poate fi descris. Decât că, îmi e veșnic dor de el și în același timp îmi e frică rău.
Abia aștept, să dau post, abia aștept acea bucățică de ambrozie.
Pentru că, la ce bun, să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni?
- Și uite, sunt aici, eu sunt Dalila și mărturisesc, nu am fost mereu așa. Mărturisesc sincer, dar nu pot să-ți zic pentru că e secret. Așa că să faci bine să mă crezi! Înainte să fi fost eu cum sunt acum, am fost cândva manechin, într-o vitrină de pe Calea Moșilor. Și pe când eram manechin soarta mi-a fost compromisă și atunci. Păi ziua mă îmbrăcau în toate alea, numai și doar rochii și toate elegante, cum s-ar zice și ar fi. Și noaptea uneori mă țineau dezbrăcată. Imaginează-ți ce rușine îmi era. Pentru că toți se holbau la mine, când zic toți, toți!
mă crede oare?
E TÂMPIT
* Mă Crede *
Da, pentru că toți se holbau la mine, da, toți. Și așa am devenit eu de fapt femeie. Noroc că nu bărbat, nu cred că mi-ar fi plăcut. Zic sincer, nu mi-a fi plăcut prea mult. Dar da, așa am devenit eu de fapt femeie, de draci! Mă crezi, nu?
- Evident, wow îmi pare rău că ai trecut prin așa ceva, atât de traumatizant.
- Dar vezi că ești tâmpit?
- ???
- Tâmpit sau mincinos, oricum toți mincinoșii sunt tâmpiți, că de ce să minți. Cum dracu să fi fost manechin? Așa proastă mă crezi? Atât mă crezi tu pe mine în stare. Maxim vrăjitoare maxim vampir, de-ar fi fost să fiu. Na că nu-s. Atâta s-a putut. Voi bărbații, ați spune orice, ca să ne-o tragem cu voi. Vezi? De asta a murit și David, de prea mult tâmpit ce era, de asta o să mori și tu și alții.
Cam așa a fost anul meu, precum Floarea Soarelui. Atât că, nu așa faimos, precum. Van Gogh (iubitul!) zicea – întrebat fiind – că marea lui dragoste a fost Floarea Soarelui. Într-o scrisoare către Theo – fratele lui – cum aspiră ca viața-i să fie precum o Floarea Soarelui, să se îndrepte mereu, spre lumină. Și cam ăsta a fost anul meu, da.
Pentru că la fiecare nou început de ianuarie îmi place să reflectez la anul ce tocmai a trecut și să scriu despre el, uneori mai mult, uneori mai puțin. Pentru că primul meu post – exact acum 10 ani – a fost un rezumat al anului trecut. Și să-i zicem obicei. Dar iată, aveam 20 ani și acum am cu 10 mai mult, cel puțin în buletin.
Se spune că trebuie să faci toate greșelile până să faci 30, eu am făcut destule, probabil o să mai tot fac. De anul ăsta sunt destul de mulțumită. Pentru că am antagonizat atâția ani niște copii. E adevărat, m-a afectat mai toată viața dar au crescut și ei, nu? Până la urmă să dau vina pe niște copii de 11 – 12 ani, e cam cretin din partea mea, nu? Și mă bucur că am rezolvat asta, îmi e mie mai bine, îndrăznesc să zic, sunt ceva mai fericită.
Apoi m-am tuns. Da, m-am tuns, și asta după ce toată lumea a tot repetat cât de bine îmi stă cu părul lung. Așa și? Mie îmi place! Și de aici, multe altele, precum, să spun nu. Și a fost urât, e vorba de peste 20 de ani. Și mai ales că e vorba de cineva la care mă așteptam să-mi fie toată viața. Pentru că da, așa știam, că. Și e cum e.
Și am început să scriu Dalila, din plictiseală. Și poate reușesc să fac ceva ce nu există încă, poate. Cât despre poezie? Rămâne prima mea dragoste, am multe lucruri pregătite, zic eu frumoase, pentru anul ăsta, la care lucrez de ceva timp. Și poate reușesc să mă las de fumat.
Știu, nu este rezumatul pe care îl postez de obicei dar de ce să scriu ceva ce nu mai rezonează cu mine? Pentru că sunt multe persoane și lucruri – pe care le adoram acum poate 3 zile – care da, nu mai rezonează cu mine. Știu doar, iubesc să scriu, orice, oricum și chiar oriunde. Asta simt să nu se schimbe curând.
Vă las cu poza noastră de sărbători și motivul pentru care zâmbesc – ceea ce îmi doresc și pentru voi – zilnic. Da, sunt norocoasă.
Poezia este cuvânt, iar cuvântul este dragoste, Chiar fie un haiku desuet poveste dintr-o literă, A mea preferată fie I.
I, din Ioana și Maria și sigur Sergiu Desigur, Cristian, destin și frați sau viață, mami, tati și familie Flori și cățeluși, noi doi ci actual fim patru, Noi și de față fie în fapt, dadaism.
Iată-mă, Ioana, dintr-o literă doar, Se făcu, magie. Pardon, poezie.
Ziceam că nu suport minciuna, așa e, nu-mi place, nu o suport. Dar, cine? Apoi, am terminat relații, prietenii multe din cauza sau mai bine zis, datorită. Datorită, da, pentru că mai bine termini din viața ta cu cineva care îți face doar rău decât să trăiești așa, nu? Doare, e urât, deloc ușor, dar uneori aproape merită.
Eu am pățit de curând, dar altfel. Eu m-am mințit singură de data asta. Și cum mi-am permis? Pentru că ea rămâne în continuare cea mai sinceră persoană pe care eu am cunoscut-o vreodată, în același timp, cea mai rea. Ea, cea mai bună prietenă a mea!
Am știut mereu că e rea. Nu că mi s-ar fi ascuns cândva, sau cum. Am știut mereu că e ciudată, sau eu eram pentru ea ciudată și poate ăsta este motivul pentru care am fost atât timp prietene, pentru că eram mereu, diferite și la fel, întotdeauna. Am idealizat nu doar persoana dar și legătura dintre noi. Și iată, eșecul s-a întâmplat. Eșec, trădare, să-i spunem cum o fi. Sunt sigură că și ea simte la fel. Problema e, eu o să o iert, niciodată și sunt sigură că nici ea. Și e, cum e.
Lady in black 