Ce-ți fie frică de mine?
Când, tu mi-ai dat nume rău și de râs soarta mi-ai luat.
Ce-ți fie frică de mine?
Când rău mă vrei a-ți face, pios chipu-mi să fie?
Ce-ți fie frică de mine?
Zici, frica-ți de înalturi, ci iată-mă,
de-s jos, tot vina-ți fie!
Ce-ți fie frică de mine?
Îți fie cu murdar și putred când gându-ți treacăt pe la mine, ci eu cu ce greșit-am?
Ce-ți fie frică de mine?
Când năsluirăm la același tot,
Ci tu ai comântat vieți mii, încă,
Ci eu?
Un paradis, pierdut, de mult.
Ți-i chin Manole,
Ți-i chin de tine!
Din Moira făcut-ai zgoandă
Și-a mea zodie din reverie ai hotărât!
Zici, că-ți jiind de mine?
Tu mare, meșter! Ci mie?
Un nume să-mi fi dat.
Că dragă-ți sunt; De să-ți fi fost,
Desuet, ci nu zic,
Te văd, Manole și-ți chin,
Cum stai zgulit și soarta-ți rea plângi!
Nu-ți fie de ocară? Ci ești satir!
Când sufletu-ți curat,
Cum mucegaiul.
La drept, cine-ți fi zis
Că a mea viață,
Acum, așa, va fi sfârșită?
Eu asfințită-s de prea mult,
Iar de gluma-ți,
N-a râs nimeni.
Ci chiar piatra surpă,
Încă.
Ucide toți trandafirii
Și dă-mi în cap, cu primăvara.
– Tu, mi-ai omorât deja, sufletul –
Cheamă nimfele apoi,
Să mă râdă toate,
Pentru când mi te vedeam mireasă.
– A ta trădare, tot răul, cel mai rău –
De frică, toți dracii te plângă!
– Cât suflet, tu? –
În ploaie, jurământ va fi făcut
Și vorba-ți, așa proastă;
– A ars –
Cuvântu-ți, i-e satir
– Și-n zodie, tot mincinoasă? –
Zâmbești, în somn,
Și tainic chipu-ți!
Pentru fiecare vorbă bună alteia,
Vedete-aș spânzurat în pom făr’ de rod.
Pentru fiecare căutătură apostată,
Drum spre casă fie-ți ca lumină a corbului pană.
Pentru fiecare cuvânt preastâpnic pe dinapoiul meu,
Să nu-ți surâdă zodia nici în sărbătoare de cruce roșie.
Pentru fiecare obidire prilejuită,
Însetat să fii orișicând, iar apa fie-ți tizig și smoală, veci.
Pentru fiecare prăpăd mușinat în suflet,
Vorba-ți fie vecinic proastă, nici Lilith nu te creadă.
Pentru fiecare reazăm scuturat,
Spăsirea fie-ți oprobriu, în etern.
Și o să știu, de bravura-ți cu apăsare!
Primăvara se sfârși
Și-n sufletu-ți gri, plumb
Și tu,
Asfințit-ai în mai blând
Cât dor!
Cât păcat;
În pană de corb să fi pictat
Decor pe Câmpii Elizee
– Copacii albi, Copacii negri –
Cât dor,
Atât prăpăd
Și tu,
Și eu.
Agonic, vara se duse cu bune vești
Și eu,
Și tu,
În gri pastel de doliu
Satir un corb zâmbind
Și mie,
Și ție,
ne cântă-n iubire;
Să-ți fi fost de-o vârstă
Iubire vom fi avut
Intoxicați vom fi fost!
de vin
de dor
din noi.
Toamna a plecat
și eu,
și tu.
Răsărit-am împreună-n zi nadaz,
cu humă-n suflet ne fuse a trăi,
doi fericiți!
De-ai asfinți – când?
Și să-mi fi fost de-o vârstă, doar!
„dureri pe sufletele moarte
– trezesc poeții singuratici –
iar eu gândesc, ești frumoasă!
Deși, sunt lucruri din trecut;
încet, ninsoarea rătăcește.”
Bate ceasul – miez de noapte
Gându-mi afumat,
al tău,
al nostru
și e toamnă afară, încă.
Iarna, unde-i?
Târziu, în trist pustiu
– Curg zilele spre cimitir –
Stingher, vântul vuind
trist,
și eu,
și tu,
destrămând al vieții sens, încă
să mai dormi, o iarnă,
să visezi
și eu,
și tu,
în culori de gri pastel-cavou,
iar mâine,
Fie-va-ntr-o iarnă,
Pe rând, curse-v-or zilele spre cimitir
și destrămând al vieții fir
se duc, asfințiind iubirea, încă,
pe totdeauna.
-Drac să-mi fii
-În Gheena să ne fi văzut
-Altminteri?
-Înger, profan
-Tizic de ființă!
-Nici mărul nu mai înflorește
-Făcut-ai din soare, zgură!
-Blestemată-ți zodia –
-Vorba, mincinoasă?
-Crezu-mi, încă!
-Suflet, cu Lilith, de mult plecat
-Atât rău, și pomul sfânt murit-a
-Dor, mai ai?
-Să colind, pe morți doar
-Aievea?
-Încă.
-Îți îngân, în vorbă proastă
-Îndrăznești, să?
-Încă
-Păcatu-ți faci, cu mine!
-Slut om, iar sufletu-ți tizic!
-Îți îngân, în vorbă proastă!
-Sufletu-ți, prăpăd fie!
-În taină rea, soarta fie-ți!
-În lemn sfoiegat s-asfințești!
-Îți îngân, în vorbă proastă. Îndrăznesc?
-Îndrăznește, să.
-Ne iubim,
-Încă.
De-ți fie zodia cu tine rea,
ochii-mi
– apus de soare –
drumul spre casă fie-ți.
De-ți fie cu povară crucea
nici semilună să pricepi
Păru-mi roșu va fi fost
– al tău –
elixir, pentru orice.
De-ți fie cu prăpăd
în suflet
liniștea-mi ascultă
liniște
în suflet
– al tău –
aduc.
De-ți fie-n gând aglomerat
vorbă rea
vocea-mi
baladă
– a ta –
adevăr, să îți găsești.
De-ți fie inima grea
să ai dragoste
să dai;
să mă iubești
– pe mine –
te voi fi iubit;
În mai cu ploi,
octombrie, cu flori
și pentru totdeauna.
Ferească zei!
M-ajută draci!
Mă cruți tu, Mefisto blând!
Fie-mi de ocară
S-alerg
Să caut adăpost
atât?
Lilith, mamă bună,
Mă iartă!
– îndemn trimis-ai –
Al meu suflet,
Mă iartă, tu!
să scap – buruiană și șerpi.
Te miri, Faust, tu păcătos,
nici Tatar s-a văzu
– atât rău.
Să fi crezut într-unul
singur
jurământ.
Fie-ți de ocară!
Atât păcat,
Nici Tartar s-a văzut.
Mă cruță, te rog,
Mefisto blând!
În vorbă mincinoasă
m-am închinat crezând-o curată
– precum o floare ce pășește-n umbra soarelui –
întâia dată,
și desuet,
orișice petală
aievea
a căzut.
Te mai iartă,
Solomon și omenirea toată
De-n zi cu roșu-n calendar
Hades, va fi zis
Ferească, cu Dumnezeu înainte.
De mă pierd, cândva, în noapte,
gându-ți cum la mine?
Idee într-al tău suflet
sau stea de drum spre casă?
Când tu, Mefisto însuși să mi te fi văzut
și de-ți fi sărutat doar fruntea,
în Paradis să creadă, iar!
Să-mi fi tu, reazăm
de mă înec,
ori ștrec drept spre Gheena?
Păru-ți roșu și morți ce-și au crucea-n lemn
îți cântă psalmi de bunărevedere.
De-ți zic, mi-ai fi tu cântec de zi bună?
Ori, în zi de cruce roșie
cu Faust să îngâni imn
al celor nefericiți din zodie
de flori de mai, de mult uitată.
Eu, te rog!
Tu zâmbești, iar
somnu-ți lin
Gându-mi cu jiind la tine
și nu te mai știu,
doar vis si zmângălire.
Gravat-ai libov,
a mea brevură
și-n pricepere, să nu uit!
Să-mi fi fost de-o vârstă,
și te-aș fi iubit, atât!
În culori de soare și frumos să ne fi întrecut –
cordial;
Pe Elizee, să pictăm cerul
cadou, sufletelor născute în ceas rău,
poate uită.
Dar gându-mi, jiind la tine,
și să te știu,
doar vis și zmângălire.
Asfințit-ai prea devreme, încă.
Să-mi fi fost de-o vârstă,
și te-aș fi iubit, atât!
Nu mi te știu, decât vis
și visurile-mi de-o vreme,
pastel și frumos!
Eu, te iubesc! – trăiesc
și pentru tine,încă;
Pointilism, îmi fac a mea cărare
printre flori, spre soare
precum Icarus să mă îmbăt – al zeilor iris
stele să adun – cadou, ție!
Să fi fost, să asfințesc
în Elizee mi te caut;
al nimfelor ecou,
să mi te aducă.
Dar nu te știu,
doar vis si zmângălire.
Gându-mi, jiind, la tine.
Lady in black 