Despre moarte știu mai multe decât despre propria-mi viață. Trăiesc, respir, uneori chiar plâng și uite, deși trăiesc, sunt toată vie. E toată viața mea - nu foarte lungă - am murit deja, de vreo câteva ori. Jur! Prima dată am murit cel mai mult, pentru că am murit de durere. Aveam 5 ani doar când a murit mama, mama mea. Eram atât doar mare cât să știu că, uite, încă îmi e dor de ea. 

mama

Mama mea a fost singura care m-a iubit vreodată. Sau poate nu, dar așa vreau eu să știu, altfel, s-ar putea să o uit și apoi ce? Tata s-a dus și foarte bine, ducă-se! Pentru că din cauza lui am murit a doua oară, de plâns. Am plâns, pentru că sunt doar cât sunt, pentru că nu sunt mai înaltă sau să fiu bărbat sau mai puternică, poate să-l fi apărat. Îl urăsc pentru că m-a abandonat, pentru că s-a lăsat omorât și pentru că m-a făcut să plâng! 

MI-E DOR DE TINE TATI

Să mori, moartea, e o glumă. dorul însă, de ăsta îmi e teamă. Dorul rămâne și e un nenorocit. Să mor? Dacă îmi doresc - îmi doresc să mor - o oră maxim și gata, moartă sunt! Zic o oră, adică, trebuie să mă pregătesc și eu puțin, nu? Mama m-a învățat că niciodată nu știi ce se poate întâmpla, dacă mă întâlnesc cu cineva important, trebuie să mă aranjez! Puțin rimel, unghiile făcute, neapărat ruj și cea mai scurtă sexi fustă. Mă gândesc că vreau să mor și îmi cam vine să râd, dar nici asta nu mai pot, am murit deja de râs. Asta a fost a treia oară când am murit, de râs. Poate defapt nici nu m-am oprit vreodată dar ce să mai știu. 

Cândva, l-am omorât pe el. A meritat. Eu, nu sunt vinovată. Am suferit, am plâns, apoi am râs. 

Eu sunt Dalila.