Imaginează-ți: aștepți metroul să mergi acasă. Tunelul se luminează, iar tu te apropii de marginea peronului. Nu mai poți să-ți ții echilibrul. Cineva te-a împins! Nu ai timp să te urci înapoi pe peron, te înghesui sub peron, iar metroul trece, ești în viață. Da? Super, acum, imaginează-ți că tu ești cel care împinge. Persoana pe care ai împins-o a avut spirit de conservare și a supraviețuit, cum te simți? Eliberat? Frustrat, dezamăgit? Și să zicem că nu știi că a supraviețuit, vinovat? Împlinit?
Acum te rog alege unul din cele două scenarii, din care ai vrea să faci parte? Să fi cel împins sau cel care împinge? - ai fi bine oricum și cel puțin la fel de traumatizat. Mergeam zilnic aproape cu metroul și cele două scenarii îmi sunt bine întipărite în cap. Și te întreb, ce ai face? Pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu cea care împinge.De fiecare dată când mă gândesc la scenariul ăsta simt cum fiecare celulă din corp mi se umple cu adrenalină și mă gândesc, atât de ușor este să fii fericit? Și chiar un copil ar fi supraviețuit - dacă ar fi fost destul de inteligent - zic eu. Și dacă nu, nu e vina mea, sincer. Povestea mea nu condamnă la moarte, povestea mea îți dă șansa să supraviețuiești. Așa că, te mai întreb o dată - promit să răspund la orice întrebare apoi și sincer - ce alegi? Și dacă ești cu adevărat sincer cu tine, sunt sigură că alegi ca mine. E adevărat, am omorât pe cineva, l-am omorât, pe el. Dar nu sunt vinovată, pentru că am făcut doar tot ce era scris deja să fi făcut, cândva! Și dacă pentru tine asta înseamnă că sunt vinovată, atunci ești doar un om simplu, fără pic de substrat, iar mie să mi se ia capul!