Păgân îmi ești. Să promiți un infinit?

Să te bată zeii și nimfe să trișeze aievea, de s-or mai juca cu tine.

Un infinit? Când noi abia avem o zi de dat la schimb pe alta!

De-oi îndrăzni să atingi o alta, fină precum hârtia să-ți pară a ei piele.

Oglinda să se crape, de-o zări ai tăi ochi – negri, goi și plini de păcate. Și de-o fi să-mi întâlnești ochii – verzi, goi și plini de păcate, ochii-ți să facă cataractă. Și doar pe mine să mă vezi.

Tu-mi zici că nu și eu te cred. De te-oi prinde mințind în flori de mai, din flori în sticlă putredă orice floare vei fi atins vreodată să se prefacă.

Și vei rămâne singur. Și nici tu nu-ți vei mai auzi propriul cântec, pe când te credeai lebădă, să ragi precum toate orătănile lumii.

Și uite câte rele ai făcut, tu mie.

Și apoi am încercat să te înțeleg, de ce?

Și ai să vezi cât te-am iubit.