Veci să mă bântui,
De-ți visez pe Kamadeva,
Ori de-ți număr plopii, când cel cu ochii negri m-ar fi trădat
Pentru o Cătălina oarecare.

Într-al meu delir,
Demiurgul are păr lung și roșu și ochi verzi,
minte scurtă, haine lungi,
ca Diana – ea, zeița – dup-un tânăr oarecare
sufletu-i trist, iar pașii-s răi.

Ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți,
nimfe-ți aduc flori de ești însetat
și anotimpuri îți povestesc luna, să nu uiți, ai trăit.

Eu, te iubesc, atât!
Vecii mă bântui, de când genune doar, totul,
și eu, foaie veștedă abia.

Să-mi fi fost de-o vârstă,
ți-as fi dorit sperjur și-n vorbă rea ți-aș fi vorbit;

Să fi scris, tu, bracuri?
Satir îmi ești! când tu, cuvântu-ți veșnic!

Să ne fi fost de-o vârstă,
sperjur ți-aș fi dorit și-o vorbă rea, să-ți fi vorbit.

Copie-ți sunt? Satir îmi ești, încă
și cum,
când din flori de mai tu croșetezi mied,
pentru un următor emerit
ce-ți va împărți strigoii analitici,
să priviți – tu, nemuritor și rece – cu milă
epigoni
mândri de tomuri brăcuite.

Mă bântui veci
de sunt trează, ori de-ți visez,
Venere, ori în doină dăulesc
– Tot românul plânsuți-s’a –
eu, tremur.

Dar tu, ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți
și nimfe-ți aduc flori albastre, de ești însetat
și anotimpuri îți povestesc luna
– sara pe deal –
ție, să nu uiți, ai trăit!

Și eu, te iubesc, atât!
cum Lilith în Gheena găsit-a alinare,
iar Jezebel iubit-a, pe Baal.