Îmi place mult pointilismul. Cred să fie tehnica mea preferată în artă, da. Și uite, îmi place mult Van Gogh, foarte mult! Și cum pictează și de el. Și zicea cândva dragul meu Vincent, că se visează pictând și apoi își pictează visele. Și da, cam așa și eu, Peștii cu bec? întâi am visat, apoi am scris. Adică el picta ce visa, eu visez și scriu apoi despre ce am visat, uneori chiar visul întreg. Nu zic că sunt prima și chiar nici singura, ci doar că, uite, așa pățesc, așa mai fac, uneori.

Azi am stat la soare sau mai bine zis, am stat să-mi intre soarele în ochi. Vai cât mi-a plăcut! Pe malul Dâmboviței și cu cafea și da, soarele îmi intra în ochi. N-am mai fost așa de fericită de mult, de prea mult timp. Mi-e dor rău de primăvară, pentru că suntem toți mai fericiți când e soare și copacii sunt înfloriți.

Îmi e dor să scriu poezie. Da, am zis ce am zis, pentru că nu mai știu sau așa cred, să scriu poezie. Adică încerc și tot altceva iese. Mai ziceam eu de asta cândva. Adică cum vine asta să nu mai scriu poezii când, altfel eu ce mai fac? Că ziceam de pointilism și de primăvară când de fapt eu aici voiam să ajung. Că doare. Este efectiv iad și draci și toate alea rele, să nu scrii. Și când scriu? Este draci și iad și alea toate rele, efectiv. Dar, după ce am terminat, acel moment, imediat după, eu zic că așa are gust ambrozia! Dacă clipele ar avea gust, da, ambrozie ar fi. Pentru că este ceva atât de abstract și satisfăcător, un sentiment ce nu cred că poate fi descris. Decât că, îmi e veșnic dor de el și în același timp îmi e frică rău.

Abia aștept, să dau post, abia aștept acea bucățică de ambrozie.

Pentru că, la ce bun, să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni?