-Dă-mi noapte, ca să te citesc în stele -Flori din soare sau, poate, un copac înflorit -Nimeni nu ne știe! -Nimeni să nu ne știe! -În nori, să te scriu cu petale de flori -În ploaie, eu, te desenez -Cu cretă – -Câte o amintire, în fiecare picătură -Din părul tău, să scriu rapsodie, încă. Și rouă din frunzele de toamnă, cântec – -Adio? -Bună dimineața. -Nimeni, să nu ne știe! -Când soare va să fie, tu primăvară-mi; -Oglindă-n, sufletu-ți! Să mă știi că-ți sunt. -Și de va fi să ningă, te strig, să nu mă uiți. -Nici veacuri nu m-ar face! -Tu, piatră prețioasă! -Aievea-mi vorbești? -Dă-mi noapte, nimeni să nu ne știe. Aievea.
Luate-ar muștele, să vizitezi al lor stăpân. Al Anei loc, în zid – cadou să-ți fie! Cu Naamah să faci casă, în Tartar, Preot fie-ți călărețul alb. Ai mei ochi verzi să-i visezi necontenit, Liniște să n-ai nici în mormânt – roșu să te bântuie, infinit, părul meu! Însetat să fii, zgură și tizic doar să găsești, pe ale tale cărări. Înfometat de-ai fi – doar de zgârciți să ai parte! Și ai să știi, Mi-a fost dor, poate.
Veci să mă bântui, De-ți visez pe Kamadeva, Ori de-ți număr plopii, când cel cu ochii negri m-ar fi trădat Pentru o Cătălina oarecare.
Într-al meu delir, Demiurgul are păr lung și roșu și ochi verzi, minte scurtă, haine lungi, ca Diana – ea, zeița – dup-un tânăr oarecare sufletu-i trist, iar pașii-s răi.
Ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți, nimfe-ți aduc flori de ești însetat și anotimpuri îți povestesc luna, să nu uiți, ai trăit.
Eu, te iubesc, atât! Vecii mă bântui, de când genune doar, totul, și eu, foaie veștedă abia.
Să-mi fi fost de-o vârstă, ți-as fi dorit sperjur și-n vorbă rea ți-aș fi vorbit;
Să fi scris, tu, bracuri? Satir îmi ești! când tu, cuvântu-ți veșnic!
Să ne fi fost de-o vârstă, sperjur ți-aș fi dorit și-o vorbă rea, să-ți fi vorbit.
Copie-ți sunt? Satir îmi ești, încă și cum, când din flori de mai tu croșetezi mied, pentru un următor emerit ce-ți va împărți strigoii analitici, să priviți – tu, nemuritor și rece – cu milă epigoni mândri de tomuri brăcuite.
Mă bântui veci de sunt trează, ori de-ți visez, Venere, ori în doină dăulesc – Tot românul plânsuți-s’a – eu, tremur.
Dar tu, ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți și nimfe-ți aduc flori albastre, de ești însetat și anotimpuri îți povestesc luna – sara pe deal – ție, să nu uiți, ai trăit!
Și eu, te iubesc, atât! cum Lilith în Gheena găsit-a alinare, iar Jezebel iubit-a, pe Baal.
– Până acum ți-am vorbit, cum îți place. Dar eu nu te înțeleg! – Vorba-mi? – Cuvintele tale, sunt prea mari, pentru mine. – Vorba-mi mare, zici. Vorba-ți, rea. – Te mint, dar te iubesc. – Vorba-ți rea, desuet? – Da și îmi pare rău. – Astă dată? Ochii-ți clari sau tulburi? Fie-ți de ocară, altfel! – Te-am mai mințit, poate. – Sufletu-ți, sperjur! – Urât îmi vorbești. – Jurământ s-ar fi făcut, în semilună, pentru totdeauna! – sau 2, sau 3. – Crezu-ți mincinos? – Da. – Cuvântu-ți? – La naiba cu el. – Suflet, cât? – N-am. – De ce zici că nu mă înțelegi?
Te citesc în scrisori scrise-n lacrimile dintâi culese de cei deja nenorociți de-a vieții preaursită.
Din Gheenă, Moira însuși ne traduce în cuvinte de noi doar înțelese, să ne găsim și alte primăveri.
Paradisuri suspină absența noastră. Să fi stat, ar fi înnebunit de ciudă zei și nimfe s-ar fi înecat de râcă – atât ne-am iubit.
Să ne fi fost în scris altfel! nenorocit fie, că ne-am întâlnit.
Răbdare, să fi avut, Dreptate – niciunul. Nu timpul ne trece, Ne-am trecut noi, pe noi, de noi.
În suflet ne pictăm idei a ce am fi putut fi, Amintiri, ce nu au loc să se întâmple. Nu timpul ne trece, Să fi avut răbdare, Să ne fi fost în scris, altfel.
Lady in black 