La douleur exquise
Author Archives: imv
Se face vinovat // La douleur exquise
Eu te-am iubit, mereu altfel,
nu cum știi tu iubirea.
Păcatul fie al meu.
Ca pe-un vis,
ce a fost visat mereu,
nevrând însă să se mai îndeplinească
– a rămas un gând.
Păcat îți fie.
Ca o poezie, în ale cărei rânduri
Lilith și-a trimis îngerii
– să bântuie penița
ce doar se va fi apropiat de hârtie
când, din ochii-ți negri
abia de îmi iese un haiku.
S-ar fi zvonit cândva
printre oamenii obișnuiți
că ne iubim pe ritmul sufletelor
ce încă își caută liniștea.
Ce blasfemie!
Nici întunericul nu-l auzim
când se ridică, să fi știut
– e vremea să ne iubim, din nou.
Păcat, să fi fost de noi.
Eu, cuvinte nu mai găsesc
– pentru o scrisoare doar,
să-i fi spus mamei:
,,Plec doar pentru o semilună
mă duc să cumpăr flori”.
Basorexia
⠀⠀⠀⠀⠀⠀⠀
/ Basorexia is the strong, sudden urge to kiss someone; a desire or hunger for kissing.
— Its etymology could perhaps be a playful spin on the French, un baiser — a kiss.
Se face vinovat // Basorexia
Eu, te-am iubit,
Mereu altfel, nu cum știi tu iubirea.
Păcatul meu.
Dezastrul, să se întâmple,
n-ai avut răbdare.
Păcatul tău.
Și când noi, doi păgâni,
căutând să fure al nimfelor cântec,
Dansam cu morții-n cimitire fără felinar
în zi de cruce roșie
– toți dumnezeii să se mire de așa ceva –
Păcatul nostru.
Râdeam ca doi copii
care abia au descoperit
că pot colora doar conturul
picăturilor de rouă,
dimineața, pe asfalt.
Păcat, fie de noi.
Tot, de tot, mereu
și pentru totdeauna ne-am dorit.
Nici demonii lui Solomon nu ne mai iartă.
In Yun
/korean – “The ties between people over the course of their lives and the belief that we had interactions with them thousands of past lives.”
Se face vinovat // In Yun
Te-am iubit,
nu cum știi tu iubirea
mereu altfel.
Ca un copil, care întreabă
,,de ce” pentru prima oară.
Ca o ploaie în zi de primăvară
care șterge desenele în cretă colorată
a doi străini ce tocmai s-au îndrăgostit.
Eu, te-am iubit
nu cum știi tu iubirea,
mereu altfel.
Precum un lac,
înstrăinat de roua din apus,
și hotărât să curgă, la nesfârșit,
până se va întâlni cu Pluto în ceruri.
Eu, te-am iubit, cândva,
mereu altfel,
nu cum știi tu iubirea.
Un râu de adevăruri,
ce curge spre infinitul
poveștilor de ,,cum ar fi fost”
dintre o sfântă agnostică
și câțiva zei păcătoși, care visează încă,
să sărute nimfe ce nu mai respiră din cauza lor,
dar le-au fost, cândva, mirese.
Mereu altfel, cândva,
eu te-am iubit,
nu cum știi tu iubirea.
În al morților urlet
să fi găsit alinare, ca un prim sărut,
ce-ar fi urmat să fie,
dar doar atât.
Și în final,
cine se face vinovat?
Tu, infinit mi-ai dat.
Dar ai uitat
ce flori, de fapt, îmi plac.
Alegorie
Mi te-am crezut să-mi fi vecie.
Nu-mi ești, decât o alegorie.
Un zvon, că sufletul mi-ar râde când mi te aude –
O glumă.
În loc să-mi cânți, să-mi fi fost melodie,
Mi-ai tot urlat, în blasfemie.
Ce ghinion, că n-ai avut răbdare.
A zeilor fudulie ai furat și în derâdere al meu zâmbet ai luat,
Confundându-l parcă cu morții ce-și caută matca, plimbându-se aievea, cu dor încă, pe aceiași nori.
Te joci cu liniștea sufletului meu,
Parcă ar fi o nimfă ce s-a întristat, pentru că nu a primit decât ce a cerut, sfinților.
Ai îndrăznit să-mi vorbești, tu, despre acuratețe și păcat
Când defapt îmi citești metafore ce s-au născut din amintiri goale ce încă nu s-au petrecut între noi doi.
Ce ghinion, că n-ai avut răbdare.
Eu, te-am lăsat să-mi ții inima în palme,
Ca pe o floare, te-am rugat. Și în analfabetismul tău, floarea mea s-a scuturat.
În plase de ceață, tu, vrei să prinzi nori din care palat ne-am fi făcut.
Vecini cu zeii, noi, doi, păgâni.
Dezastrul să se întâmple,
n-ai avut –
Răbdare.
Să-ți fi fost vecie,
Eu,
Aș fi vrut.
Ce ghinion.
Prea analfabet,
Tu,
Alegoria, să-mi citești.
Tertium non datum
Îmi ești înger profan și drac sfânt. De tine inima-mi plină ca-n zi de martie sau goală, ca de sfârșit de toamnă. Cu tine râd, de parcă-n-tro clipă mor și plâng abia de parcă m-am născut. Mă tem de tine ca de un Dumnezeu și mă închin când ți-aud numele, parcă mi-ai fi însuși diavolul. Mi te aștept ca pe semilună, dar mă feresc de tine precum Icarus ar fi trebuit de Helios. Îți sunt deloc și totodată infinit. Îmi șoptești de bună dimineața în flori de mai și mă alinți de noapte bună dăruindu-mi buchet de toamnă. Îmi ești Cupid, îți sunt Psyche. Ne iubim precum zeii pe nimfe și ne dușmănim precum nimfele pe muritori. Vinovați, ne facem. Și totuși – doar împreună.
el // ea 4
Hai, vino!
De câte ori să-mi frângi sufletul?
De câte ori o să te iubesc
O viață?
Totdeauna
O clipă.
O clipă-mi toată viața.
Atunci tot sensul tău, să mă iubești
Să-ți frâng sufletul.
Precum o oglindă, îl spargi, mereu.
Nu aduce ghinion
Știi asta? De mă vei iubi, atunci –
Nu regret nimic, sau totul.
Cu totul, pentru mereu și totdeauna –
A mea, să-mi fii!
Cu totul, sau deloc
Îți sunt –
Să-mi frângi sufletul
Inevitabil.
Eu, ție?
Mai mult ca sigur.
Păi, altfel?
Păcatul se va face
Inevitabil.
Să-mi fii!
Doar pentru tine
În rest?
Păcatul se va face. Tu să mă ierți, doar.
Inevitabil.
Warada, fii-mi-ai muză!
Fii-mi-ai muză!
Ai tăi ochi verzi luminează cerul noaptea mai puternic decât un răsărit la mare, după o noapte cu lună nouă.
Fii-mi-ai muză!
Păru-ți roșu, elixir pentru orice! De voi auzi cândva al lebedei cântec, otravă vocea ta și sufletu-mi se vindecă.
Fii-mi-ai muză!
Un câmp de flori în primăvară, tot pe tine te-aș privi, să nu te uiți. De este a soarelui, de colț sau de nu mă uita, ea – floare, tu frumoasă! Când strălucești în mai precum roua, dimineața, după ce o noapte înainte ne-am spus cuvinte ce au ars în praf de culori ce aievea aveau gust de prosecco și whisky.
Fii-mi-ai muză!
De mă trezesc și poate am visat, tu fată cu ochi verzi și părul roșu și sufletul prea mare pentru un câmp de flori, trezite-ai lângă mine!
Lady in black 