Floarea Soarelui

Cam așa a fost anul meu, precum Floarea Soarelui. Atât că, nu așa faimos, precum. Van Gogh (iubitul!) zicea – întrebat fiind – că marea lui dragoste a fost Floarea Soarelui. Într-o scrisoare către Theo – fratele lui – cum aspiră ca viața-i să fie precum o Floarea Soarelui, să se îndrepte mereu, spre lumină. Și cam ăsta a fost anul meu, da.

Pentru că la fiecare nou început de ianuarie îmi place să reflectez la anul ce tocmai a trecut și să scriu despre el, uneori mai mult, uneori mai puțin. Pentru că primul meu post – exact acum 10 ani – a fost un rezumat al anului trecut. Și să-i zicem obicei. Dar iată, aveam 20 ani și acum am cu 10 mai mult, cel puțin în buletin.

Se spune că trebuie să faci toate greșelile până să faci 30, eu am făcut destule, probabil o să mai tot fac. De anul ăsta sunt destul de mulțumită. Pentru că am antagonizat atâția ani niște copii. E adevărat, m-a afectat mai toată viața dar au crescut și ei, nu? Până la urmă să dau vina pe niște copii de 11 – 12 ani, e cam cretin din partea mea, nu? Și mă bucur că am rezolvat asta, îmi e mie mai bine, îndrăznesc să zic, sunt ceva mai fericită.

Apoi m-am tuns. Da, m-am tuns, și asta după ce toată lumea a tot repetat cât de bine îmi stă cu părul lung. Așa și? Mie îmi place! Și de aici, multe altele, precum, să spun nu. Și a fost urât, e vorba de peste 20 de ani. Și mai ales că e vorba de cineva la care mă așteptam să-mi fie toată viața. Pentru că da, așa știam, că. Și e cum e.


Și am început să scriu Dalila, din plictiseală. Și poate reușesc să fac ceva ce nu există încă, poate. Cât despre poezie? Rămâne prima mea dragoste, am multe lucruri pregătite, zic eu frumoase, pentru anul ăsta, la care lucrez de ceva timp. Și poate reușesc să mă las de fumat.

Știu, nu este rezumatul pe care îl postez de obicei dar de ce să scriu ceva ce nu mai rezonează cu mine? Pentru că sunt multe persoane și lucruri – pe care le adoram acum poate 3 zile – care da, nu mai rezonează cu mine. Știu doar, iubesc să scriu, orice, oricum și chiar oriunde. Asta simt să nu se schimbe curând.

Vă las cu poza noastră de sărbători și motivul pentru care zâmbesc – ceea ce îmi doresc și pentru voi – zilnic. Da, sunt norocoasă.

Mulțumesc pentru 10 ani, sunteți cei mai super!

sunt la munte


Și gândeam că eu dacă aș fi o plantă de vreun fel, aș fi un lămâi. Da, aș fi un lămâi, pentru că este cel mai frumos pom care a existat vreodată, cum ar fi, uite, dacă combini galbenul lămâilor și cu verdele frunzelor, iese culoarea mea preferată, anume Chartreuse. Și așa în general, este un pom vesel, absolut superb și miroase așa bine! Și da, cum să nu-ți placă?? Și apoi mă uitam pe geam la acei brazi superbi, și mă gândeam (în timp ce mă gândeam că eu aș fi lămâi dacă ar fi să fiu pom) că sunt poate oameni care ar fi brazi, dacă ar fi să fie o plantă de vreun fel. Acei oameni, de ei să-ți fie frică, trebuie! Cine zice că ar fi brad – ați văzut un brad lately? – are mult curaj sau prea puțină minte. Pentru că afară, este frig, plouă în cel mai urât mod posibil și uite, brazii sunt atât de frumoși și de înalți și de frumoși! Evident, nu la fel de frumoși ca și lămâiul meu drag, dar se apropie.

……………………………………………………………….

Suntem 16 (!!) la munte (am mai menționat? că sunt la munte?) și ne jucam Mao și mă gândeam, câtă putere are o carte. Adică, e doar un carton. Și are putere, doar pentru că vrem noi să-i dăm putere. Așa și cu ce simțim, cu emoțiile noastre, un gând e doar un gând și atât sau poate deveni cel mai mare dușman sau prieten. Sunt tristă și atât, îmi trece sau nu mă ridic din pat 1 săptămână și ambele de la același gând, depinde câtă putere îi dau eu. Ca la Mao. E oare posibil, aceeași idee, dar invers? Eu încerc, de câteva luni să fac un Glow-up la cap, mda, am zis ce am zis. E greu, e greu tare. Și uite, e adevărat, este mai ușor să faci rău decât bine, chiar și atunci când nu este vorba despre altcineva, doar despre propria persoană. Paradox? Eu zic că nu, suntem noi oamenii toți mult prea ipocriți doar.

……………………………………………………………….

A fost frumos la munte.
Păcat că nu a nins, încă.

Pentru mine, despre ea

Ziceam că nu suport minciuna, așa e, nu-mi place, nu o suport. Dar, cine? Apoi, am terminat relații, prietenii multe din cauza sau mai bine zis, datorită. Datorită, da, pentru că mai bine termini din viața ta cu cineva care îți face doar rău decât să trăiești așa, nu? Doare, e urât, deloc ușor, dar uneori aproape merită.

Eu am pățit de curând, dar altfel. Eu m-am mințit singură de data asta. Și cum mi-am permis? Pentru că ea rămâne în continuare cea mai sinceră persoană pe care eu am cunoscut-o vreodată, în același timp, cea mai rea. Ea, cea mai bună prietenă a mea!

Am știut mereu că e rea. Nu că mi s-ar fi ascuns cândva, sau cum. Am știut mereu că e ciudată, sau eu eram pentru ea ciudată și poate ăsta este motivul pentru care am fost atât timp prietene, pentru că eram mereu, diferite și la fel, întotdeauna. Am idealizat nu doar persoana dar și legătura dintre noi. Și iată, eșecul s-a întâmplat. Eșec, trădare, să-i spunem cum o fi. Sunt sigură că și ea simte la fel. Problema e, eu o să o iert, niciodată și sunt sigură că nici ea. Și e, cum e.

And that my friend, is closure.

Nu mai știu să scriu, cred

O să fiu sinceră, nu mai știu să scriu. Nu mai știu sau nu mai pot, în final, ideea e că nu-mi mai iese. Problema e că, încă îmi place. Este o problemă, una mare, pentru că obișnuiam să scriu ceva zilnic. Un cuvânt, o idee, uneori doar o literă, la final ieșea ea, poezia, acea poezie pe care o visam, la care mă tot gândisem dar nu știam exact ce lipsește ca să poată fi completă. Dorm în continuare cu caietul lângă mine, port creionul în păr și o foaie de hârtie mereu în geantă, în caz că îmi vine o idee. Uite că, nu vine. Am început să scriu Dalila, mă distrez foarte mult scriind Dalila. Mă gândeam să-mi închid blogul, să renunț la scris, poate s-a terminat, nu mai e pentru mine, nici eu pentru el. Dar, dacă n-aș mai scrie, sincer, ce altceva aș putea face? Să cânt, nu știu, nici cu cifrele nu mă pricep. Hai mai stau, poate îmi trece. Între timp, mâine postez ceva ciudat.

Despre dragoste 2

Ziceam desuet, am scris Despre dragoste în 2017, prin februarie. Aveam, cât, 21 ani (??). Și am povestit acolo, frumos tare, cum se compară dragostea cu un nou fel de mâncare preferat, cu o tunsoare (???????) sau, preferată mea, ciocolata amară! Eram copil, mă scuz, fără drept la acuz.

Am zis eu, nu știu multe despre dragoste. Nici acum nu știu, cu o mică completare. Sunt sigură de un fapt, am zis de câteva ori până atunci, TE IUBESC fără a fi iubit. Pentru că acum, pe el, îl. Corect? Dar nu neapărat. Cine și cum poate să îndrăznească a-mi zice, că nu a fost dragoste, aia? Poate doar respectivul, pe care, l-am. Corect? Aș zice da, dar nici măcar.

De-ar fi acum să compar dragostea cu ceva, ar fi cafeaua. Mie îmi place cafeaua rece, cu 3 sau 5 cuburi de gheață, 1 sfert cafea, 3 sferturi lapte de ovăz și puțin îndulcită cu sirop de agave. Deși, prefer matcha. Iubitul meu însă, o bea neagră, caldă, simplă. Ce zic eu, cafeaua este unul din cele mai personale lucruri din viața unui om. Efectiv, se aplică perfect ideea de fiecare cu ce îi place.

Cam așa și cu dragostea. Sau, în dragoste mai bine zis. Pentru că sunt lucruri diferite zic eu. Apoi, la ce bun, să ai un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, nu?

Despre anxietate

În februarie 2017 am scris Despre dragoste, despre cum credeam eu că funcționează dragostea pe când aveam 21 ani și nu iubisem deloc, pe nimeni, niciodată. Adevărul este, nu am suferit cu adevărat din dragoste în acel moment. Evident, eram sigură că cerul și pământul se terminaseră cu tot cu relația mea de 6 luni care va fi avut să fie pe veci. Aveam 16 ani și nu mă rănise nimeni până atunci sau nu cred. Dar a fost momentul când devenisem mai fericită (post despărțire).

Adevărul este, până la 21 ani nu am făcut nicio greșeală, ca să pot spune, știu ce este dragostea, ce-ar fi să scriu despre (mă cam bufnește râsul). Când am început să fac greșeli diverse, am reușit să sufăr. Și brusc viața mea a fost semnificativ, mai bună. Paradox? Nu chiar. Am fost tristă, foarte, am făcut cunoștință cu THE BITCH aka anxietatea și când am fost fericită, fiecare „acea” zi a fost (și este) pur și simplu, Cea mai bună zi din viața mea!

Așa fiind, da, sunt mai fericită. Poate îmi sprijin adevărul pe o himeră (??), dar cine poate spune? – Nimeni! Exact, nimeni, pentru că anxietatea, precum dragostea sau felul cum ne bem cafeaua, este atât de personal, încât orice altă părere în afară de cea proprie este efectiv, degeaba.

Am zis de dragoste, de trecut. În mitologia greacă sunt Moirele sau Sorțile, trei surori care îți decid, ei bine, soarta. Mai exact, când ți se va fi terminat viața. Ce gând rău, nu? Faptul că cineva are puterea asta, supremă, de a decide cât trăiești. Dar evident, decizia Sorților este puternic influențată de felul cum fiecare trăiește prezentul. Real? Mergi la stânga și întâlnești persoana vieții tale sau la dreapta și te va fi călcat o mașină! Un fapt care există, explicat cum îmi place mie rău de tot, printr-o poveste. Despre povești, am multe eu de zis, dar data viitoare poate.

Ce zic este, de trecut ne temem, și sincer! Veste bună însă, a fost și nu mai trecem, prin. Dar viitorul… viitorul, este sursă primă de anxietate, indiferent de context. Sunteți cu mine? Rezonați? Eu sper, să zicem, da. O veste însă, ci nu s-ar fi (încă) zărit om sau ființă care să știe ce îl așteaptă.

Cel mai înspăimântător îmi pare însă, prezentul. Cu toții știm povestea cu drobul de sare – așa și eu! Mă plâng, mă tem de ceva ce poate nici nu va fi. Fiecare le avem pe ale noastre, unii spală roșiile în 7 ape de 3 ori, eu mă panichez de ce nu există și e în regulă. Ce ar trebui, mai mult, empatie. Dar asta este un alt subiect, despre care am multe rău de zis. Pentru că pe cât de frumos cuvântul, pe atât de greu ne vine să fim, empatici.

Viitorul este tare incert în perioada asta. Al meu, știu sigur, că. Săptămâna asta cred e prima din ultimii doi ani când am reușit să dorm, ceva mai bine. Și de aici și gândul ăsta, despre anxietate. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni?

Confesiune 6

Ieri am avut o zi proastă. Și mă gândeam acum, de dimineață, că ieri, nu există. Ieri nu a fost. Pentru că nu sunt de acord că „ce nu te omoară te face mai puternic.” Este o afirmație eronată din punctul meu de vedere. Teoretic mori zilnic câte puțin, iar ce „nu te omoară” te cam lasă plin de cicatrici. Uneori sunt vânătăi, ceea ce este excelent!

În cazul meu, ziua de ieri a fost cu totul o mare vânătaie. Apoi, de nu ar fi fost, de unde atâta vânătaie? Că doar nu a fost acolo de când mă știu. M-am hotărât, o să-mi asum, și ziua de ieri, iar azi o să încerc, să fie ceva mai bine. Evident, mă doare încă, nu mă pot mișca prea bine, dar până la urmă, cine?

Este adevărat, unele lucruri sunt pur și simplu, nu le poți schimba sau măcar controla. În cazul meu, așa m-am născut. Tot ce se poate face în situații de genul, să controlăm atitudinea noastră față de ceea ce ni se întâmplă, maxim să acceptăm.

Eu sunt norocoasă, ar fi ciudat să nu recunosc. Am multe persoane care știu că deși mie nu mi-ar păsa uneori dacă n-aș mai fi, ei n-ar fi de acord. Și în egoismul meu de om simplu, asta mă face mai fericită și nu prea mai doare.

Și de asta nu vreau ca ieri să nu fi fost. De asta ieri nu trebuie să nu fi existat. Pentru că azi nu este cea mai bună zi, dar apoi vine mâine. Azi, pentru mine este acea zi, de mâine. M-am trezit cu soare în ochi.

Confesiune 6

Când eram mică îmi plăceau mult de tot păpădiile. Specific, puful, de. Îmi plăcea să le caut și să mă joc cu ele și când zbura puful, părea ca fiind un fel de fulgi de nea, care se joacă. Sau așa îmi părea mie. S-a întâmplat acum câțiva ani, eram cu niște prietene într-un parc și am găsit toate patru câte un trifoi cu patru foi, care ar trebui să aducă noroc. A fost, însă, unul din cei mai proști ani pe care i-am trăit până acum. Bine, probabil exagerez și sunt dramatică, ca de-obicei. Dar standardul era destul de sus, nu? Adicăăă, găsisem un trifoi cu patru foi! Asta e totuși problema mea. Pentru că mi-am setat o așteptare mai mult sau mai puțin realistă, în baza unei micuțe plante. Sau poate nu mi-am pus dorința care trebuia, cum trebuia (??) S-a întâmplat asta totuși acum mult timp, și este atât de neimportant, pentru că oricum nu mai pot schimba, absolut nimic. Și apoi, eșecul meu, clar nu se datorează unei plante. Am acasă un trifoi, roz. A fost cadou, de la un „prieten” și e foarte frumoasă plăntuța mea, se vede, la acel moment, mi-a fost dată, cu drag, mult. De câțiva ani, de când o am, niciodată nu au crescut 4 frunzulițe. Pentru că, de fapt, cele patru foi, sunt o anomalie. Mă gândesc, probabil, cândva mi-a fost atât de rău încât am început să caut trifoi, cu patru foi și pentru că l-am și găsit, probabil am vrut să cred, mi se va schimba norocul, ceea ce evident nu este adevărat. probabil, așa a fost, nu mai știu, nu mai contează, a fost.

A fost. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, niciodată, nu?

Painting the daffodils yellow

Am o problemă, de câteva săptămâni, nu mai pot să scriu. Sau nu mai știu. Sau n-am inspirație. Credeam că a fi scriitor înseamnă să scrii, mereu, zilnic, câte ceva nou. Poate nu sunt,,,,,, — ba da, sunt! Am fost cu iubitul meu până la Tîrgu Jiu, acum două săptămâni, să ne sărbătorim și credeam, sincer că o să mă inspire! Și parcă mai rău n-am mai scris. I-am spus lui S în glumă, că mi-a furat inspirația, și s-a întristat. Dar eu vorbeam serios, sunt prea fericită!

Îmi e bine, sunt fericită, dar există o problemă, pentru că, cândva, citeam din poeziile mele vechi și am descoperit ceva interesant. De-a v-ați ascunselea, de exemplu, am scris-o în 2017, în fața Coloanei fără sfârșit, când am fost prima dată în Tirgu Jiu. Am stat la același hotel ca acum, cu S, dar eram singură. Și probabil am scris despre ce mi-aș fi dorit să-mi fie.

Am încă un exemplu, de anul trecut, înainte să ne fi cunoscut, eu și S. Stabilisem o întâlnire cu un băiat, care nu mi-a mai zis ulterior nimic. Eram deja machiată și aranjată și nu era să irosesc o ținută drăguță, din cauza unui băiat, nu? Am mers la cafeneaua mea preferată, Coffee Store și am scris ceva, pentru el. Evident, nu-i vreau răul, nici nu-l cunosc, dar pe moment am luat-o atât de personal și chiar am fost puțin tristă. Și iată, a ieșit ceva, zic eu, bun din toată asta.

Am 3 povești, pe care le exploatez și sunt triste și frumoase, în felul lor. Acum, sunt fericită. Și nou e ca și cum mi-aș dori să nu mai fiu, trebuie doar să mai ies la întâlnire, cu mine! Da, îmi place să ies la întâlnire cu mine, să beau matcha, poate chiar să servesc masa, împreună doar cu mine, o mică vizită la DM și chiar la ExLibris sau Anticariatul Unu, de ce nu? Știu, sunt persoane care nu se simt confortabil să petreacă timp cu ei însuși, dar mie îmi dă cel mai bun reset. Îmi dă timp să fiu singură, cu mine, să-mi aduc aminte de rău, în caz că îmi e prea bine ( * insert sarcastic tone * ).

Și probabil, asta trebuie să fac. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni, nu?

Painting the roses red

Florile mele preferate sunt trandafirii albi. Și cred că toată viața de fapt mi-au plăcut, cel mai mult. Când eram mică primeam orhidee, foarte multe orhidee. Și o lungă perioadă din viața mea am crezut că asta trebuie să fie floarea mea preferată, nu? Evident, prietena mea cea mai bună nu putea să-mi fi luat trandafiri. De altfel, eram copil. Și tocmai, eram copil, cum era să fi înțeles eu un lucru așa, de oameni mari?

Adevărul, era altul însă: nimeni nu știa că mie îmi plac trandafirii, albi, pentru că nu mai spusesem nimănui până atunci. Când am zis, am început să primesc, aproape doar trandafiri albi. Am învățat, oamenii țin minte!

Îmi plac trandafirii pentru că te pot răni atât de ușor și totuși sunt așa frumoși. O contradicție a naturii, un paradox divin. Și albi, pentru că se potrivesc cu orice și (dacă vreau) îi pot colora în ce culoare vreau eu.

Plecând de la această idee, faptul că aș putea colora trandafirii în ce culoare vreau eu, cam așa am făcut în viață, până acum. Probabil o să, tot. Eu cred așa, înainte să ne naștem, fiecare are un drum al lui. Să zicem, că e alb. Poate fi un labirint chiar. În regulă, să fie un labirint, precum cel din Alice în țara minunilor. Și tu ești aruncat undeva în mijloc la începutul vieții tale și fiecare alegere de atunci încolo determină irevocabil viața ta. Dar, dacă te împiedici și din greșeală mergi pe un drum care nu îți este potrivit? Știi că nu trebuie să fii prieten cu acea persoană dar, e prea greu să te întorci, mergi înainte, până la următoarea cotitură, unde poate vei reuși să scapi de toate relele, tot ce îți tot pune piedică. Sau poate, tu ești singurul vinovat, pentru că nu ți-ai legat șireturile cum trebuie – evident că te împiedici – doar că, e mai ușor să dai vina pe alții pentru nereușitele tale, normal că este.

Mai mult ca sigur, așa e. Probabil, e vina mea, dacă am iubit pe cine nu trebuie, dacă am acceptat mai puțin decât merit sau dacă încă mi-e dor de cine știu că-mi va face rău, în continuare. Evident, nu o să recunosc acest lucru niciodată.

Ideea este, pe orice drum ai merge și indiferent de cât de mult rău ai găsi pe drum, să-ți faci timp să pictezi trandafirii în culoarea care te face fericit. În cazul meu, chartreuse. Pentru altcineva, poate lalele, magenta sau trandafiri, roșii. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni, nu?