El // Ea 7

-Drac să-mi fii
-În Gheena să ne fi văzut
-Altminteri?
-Înger, profan
-Tizic de ființă!
-Nici mărul nu mai înflorește
-Făcut-ai din soare, zgură!
-Blestemată-ți zodia –
-Vorba, mincinoasă?
-Crezu-mi, încă!
-Suflet, cu Lilith, de mult plecat
-Atât rău, și pomul sfânt murit-a
-Dor, mai ai?
-Să colind, pe morți doar
-Aievea?
-Încă.
-Îți îngân, în vorbă proastă
-Îndrăznești, să?
-Încă
-Păcatu-ți faci, cu mine!
-Slut om, iar sufletu-ți tizic!
-Îți îngân, în vorbă proastă!
-Sufletu-ți, prăpăd fie!
-În taină rea, soarta fie-ți!
-În lemn sfoiegat s-asfințești!
-Îți îngân, în vorbă proastă. Îndrăznesc?
-Îndrăznește, să.
-Ne iubim,
-Încă.

Felix Amore Solemne

De-ți fie zodia cu tine rea,

ochii-mi

– apus de soare –

drumul spre casă fie-ți.

De-ți fie cu povară crucea

nici semilună să pricepi

Păru-mi roșu va fi fost

– al tău –

elixir, pentru orice.

De-ți fie cu prăpăd

în suflet

liniștea-mi ascultă

liniște

în suflet

– al tău –

aduc.

De-ți fie-n gând aglomerat

vorbă rea

vocea-mi

baladă

– a ta –

adevăr, să îți găsești.

De-ți fie inima grea

să ai dragoste

să dai;

să mă iubești

– pe mine –

te voi fi iubit;

În mai cu ploi,

octombrie, cu flori

și pentru totdeauna.

Psalm 1

Ferească zei!
M-ajută draci!
Mă cruți tu, Mefisto blând!

Fie-mi de ocară
S-alerg
Să caut adăpost
atât?

Lilith, mamă bună,
Mă iartă!
– îndemn trimis-ai –
Al meu suflet,

Mă iartă, tu!
să scap – buruiană și șerpi.

Te miri, Faust, tu păcătos,
nici Tatar s-a văzu
– atât rău.

Să fi crezut într-unul
singur
jurământ.
Fie-ți de ocară!

Atât păcat,
Nici Tartar s-a văzut.
Mă cruță, te rog,
Mefisto blând!

În vorbă mincinoasă
m-am închinat crezând-o curată
– precum o floare ce pășește-n umbra soarelui –
întâia dată,
și desuet,
orișice petală
aievea
a căzut.

Te mai iartă,
Solomon și omenirea toată
De-n zi cu roșu-n calendar
Hades, va fi zis
Ferească, cu Dumnezeu înainte.

esse vel non esse, in aeternum

De mă pierd, cândva, în noapte,
gându-ți cum la mine?

Idee într-al tău suflet
sau stea de drum spre casă?

Când tu, Mefisto însuși să mi te fi văzut
și de-ți fi sărutat doar fruntea,
în Paradis să creadă, iar!

Să-mi fi tu, reazăm
de mă înec,
ori ștrec drept spre Gheena?

Păru-ți roșu și morți ce-și au crucea-n lemn
îți cântă psalmi de bunărevedere.

De-ți zic, mi-ai fi tu cântec de zi bună?
Ori, în zi de cruce roșie
cu Faust să îngâni imn
al celor nefericiți din zodie
de flori de mai, de mult uitată.

Eu, te rog!

Tu zâmbești, iar
somnu-ți lin

Inanis lamentatio pro Vincent Van Gogh

Gându-mi cu jiind la tine
și nu te mai știu,
doar vis si zmângălire.

Gravat-ai libov,
a mea brevură
și-n pricepere, să nu uit!

Să-mi fi fost de-o vârstă,
și te-aș fi iubit, atât!

În culori de soare și frumos să ne fi întrecut –
cordial;

Pe Elizee, să pictăm cerul
cadou, sufletelor născute în ceas rău,
poate uită.

Dar gându-mi, jiind la tine,
și să te știu,
doar vis și zmângălire.

Asfințit-ai prea devreme, încă.
Să-mi fi fost de-o vârstă,
și te-aș fi iubit, atât!

Nu mi te știu, decât vis
și visurile-mi de-o vreme,
pastel și frumos!

Eu, te iubesc! – trăiesc
și pentru tine,încă;

Pointilism, îmi fac a mea cărare
printre flori, spre soare
precum Icarus să mă îmbăt – al zeilor iris
stele să adun – cadou, ție!

Să fi fost, să asfințesc
în Elizee mi te caut;
al nimfelor ecou,
să mi te aducă.

Dar nu te știu,
doar vis si zmângălire.

Gându-mi, jiind, la tine.

monstrum horrendum, informe, ingens, cuilumen adeptum

Ieri a fost cea mai proastă zi din viața mea – nu mai aveam zahăr, pentru cafea. Cafeaua a fost amară – nu mai aveam zahăr și ne-am certat. Ne-am certat – iubirea însăși a fugit de noi, pesemne, s-a speriat. Abia hotărâsem cine merge să ia zahăr sau măcar cine va face mâine cafeaua.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Fotografii, încă nepictate, din amintiri neîntâmplate încă!

Astăzi este cea mai tristă zi, din viața mea. De-am fi avut un gram de sare, doar! Poate, ne-am fi împăcat. Atât ne-am certat, luna chiar a răsărit mai devreme, de teama noastră, nici soarele să nu ne mai vadă!

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Furtună – vise nevisate, măcar în suflet să fi fost!

Mâine va fi cea mai tristă zi din viața mea. Toate stelele se vor ascuns, înspăimântate – genune! – iar florile, toate, vor fi veștejit cu mult înainte să ne fi trezit.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru – măcar să ne fi fost de ocară! – prea mândri, amândoi. Vom fi lăsat, în loc, prăpăd; uragan de lacrimi – neplânse – născut va fi din taifun de visuri, ce nu vor mai fi împlinite, nicicând.

Atât păcat! Ce tragedie, va fi fost, de noi.

el // ea 6

-Dă-mi noapte, ca să te citesc în stele
-Flori din soare sau, poate, un copac înflorit
-Nimeni nu ne știe!
-Nimeni să nu ne știe!
-În nori, să te scriu cu petale de flori
-În ploaie, eu, te desenez
-Cu cretă –
-Câte o amintire, în fiecare picătură
-Din părul tău, să scriu rapsodie, încă. Și rouă din frunzele de toamnă, cântec –
-Adio?
-Bună dimineața.
-Nimeni, să nu ne știe!
-Când soare va să fie, tu primăvară-mi;
-Oglindă-n, sufletu-ți! Să mă știi că-ți sunt.
-Și de va fi să ningă, te strig, să nu mă uiți.
-Nici veacuri nu m-ar face!
-Tu, piatră prețioasă!
-Aievea-mi vorbești?
-Dă-mi noapte, nimeni să nu ne știe. Aievea.

Inanis lamentatio pro Edgar Allan Poe

Să-mi fi fost de-o vârstă și nu te-aș fi putut iubi mai mult.
Serenada-ți, al meu tropar,
când îngerii-ți s-au petrecut,
să am, de mă ruga:

În ale noastre gânduri,
În ale noastre suflete,
O Doamne, mi te rog!
În fiecare faptă
Să fie,
Din iubire!

Icoană, chipu-ți – mi te am
Când voi fi de-oi scăpata
În limbo, al tău nume să invoc.

Să-mi fi fost de-o vârstă si nu te-aș fi putut iubi mai mult.
De n-ai fi asfințit, cândva,
Cuvântul, eu să-l știu? – doar să-l vorbesc.

Sufletu-ți zbuciumat, iar sfârșitul,
fără zăbavă.
Să te tângui doar, mai pot.
să-mi fi fost de-o vârstă și nu te-aș fi putut iubi, mai mult!

Chipu-ți, icoană!
Cuvântu-ți, tropar!
Să-ți fi vorbit – genune-n –

Evermore.

Blestem 7

Luate-ar muștele, să vizitezi al lor stăpân.
Al Anei loc, în zid – cadou să-ți fie!
Cu Naamah să faci casă, în Tartar,
Preot fie-ți călărețul alb.
Ai mei ochi verzi să-i visezi necontenit,
Liniște să n-ai nici în mormânt – roșu să te bântuie, infinit, părul meu!
Însetat să fii, zgură și tizic doar să găsești, pe ale tale cărări.
Înfometat de-ai fi – doar de zgârciți să ai parte!
Și ai să știi,
Mi-a fost dor, poate.

Somnus bene

Ești poezie!

Dacă furtună-ți calea,
Eu calm – sufletul tău să-ți găsești, mereu.

Baladă, ochii tăi!
Când mă privești, tot răul înflorește-n primăvară – sunt fericită, iar.

Ești poezie!

Vocea-ți, armonie,
Când tu vorbești, orchestra un haiku doar.

Ești poezie!

Zodia-ți blândă, iar eu nu mă mai tem,
orice pericol va să vină peste,
– să-mi fii paznic bun,
al meu somn.

Ești poezie!

Să te iubesc – ce înlesnire!
Să mă iubești – ce fericire!
Să ne fim – fatalitate!