Confesiune 2

Acum trei ani a murit cățelușa mea din copilărie și tocmai ce se va fi născut cea de-a treia. Am fost certată, acuzată că aș fi înlocuit-o pe una cu cealaltă, dar evident, nu este cazul. Este ca și cum ai spune că îți iubești un copil mai mult decât pe celălalt. Copii, nu am, nu știu dacă o să, dar îmi doresc. Am câini, doi, ambele fete. Nami și Terra și le iubesc pe amândouă la fel de mult. Cu toate astea, Berry rămâne poate cea mai importantă dintre toate, pentru mine. Și mă gândeam, la dragoste, la oameni, la suflete pereche. Întotdeauna am considerat că sufletul meu pereche este prietena mea cea mai bună, D, ne știm de la 4 ani și ne completăm perfect. Adicăăăăă,,, sufletul pereche nu trebuie să fie neapărat ceva romantic, nu? Prima mea dragoste, nu cred că a fost un om sau o ființă, ci mai degrabă teatrul. De teatru am fost cu adevărat îndrăgostită, pentru prima oară. Să explic: Cred că am mai iubit, dar cum am iubit teatrul, de câtă dedicare și pasiune am dat dovadă, când vine vorba de teatru, cu nimeni, niciodată. Până când: am cunoscut pe cineva care a fost ceva mai hotărât decât mine și „m-a furat”. Și atunci, întreb, dacă cea de acum este dragostea vieții mele, oare cele dinainte se anulează? sau, oare nu mai contează? M-am gândit că e necesar uneori să suferi, să iubești, „degeaba”, pentru a fi în stare să apreciezi iubirea aceea, mare, frumoasă, care „face bine”. Pentru că prima mea dragoste, m-a rănit, a doua, n-a fost să fie, iar a treia m-a dezamăgit, și acum? niciuna nu mai contează, decât El; așa că dacă mă gândesc, toate se anulează, tocmai datorită lui, pentru că e bun pentru mine. Și mă gândesc, în acest caz, am o singură dragoste, sper, ultima. De altfel, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni?

monstrum horrendum, informe, ingens, cuilumen adeptum

Ieri a fost cea mai proastă zi din viața mea – nu mai aveam zahăr, pentru cafea. Cafeaua a fost amară – nu mai aveam zahăr și ne-am certat. Ne-am certat – iubirea însăși a fugit de noi, pesemne, s-a speriat. Abia hotărâsem cine merge să ia zahăr sau măcar cine va face mâine cafeaua.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Fotografii, încă nepictate, din amintiri neîntâmplate încă!

Astăzi este cea mai tristă zi, din viața mea. De-am fi avut un gram de sare, doar! Poate, ne-am fi împăcat. Atât ne-am certat, luna chiar a răsărit mai devreme, de teama noastră, nici soarele să nu ne mai vadă!

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Furtună – vise nevisate, măcar în suflet să fi fost!

Mâine va fi cea mai tristă zi din viața mea. Toate stelele se vor ascuns, înspăimântate – genune! – iar florile, toate, vor fi veștejit cu mult înainte să ne fi trezit.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru – măcar să ne fi fost de ocară! – prea mândri, amândoi. Vom fi lăsat, în loc, prăpăd; uragan de lacrimi – neplânse – născut va fi din taifun de visuri, ce nu vor mai fi împlinite, nicicând.

Atât păcat! Ce tragedie, va fi fost, de noi.