Ce-ți fie frică de mine?
Când, tu mi-ai dat nume rău și de râs soarta mi-ai luat.
Ce-ți fie frică de mine?
Când rău mă vrei a-ți face, pios chipu-mi să fie?
Ce-ți fie frică de mine?
Zici, frica-ți de înalturi, ci iată-mă,
de-s jos, tot vina-ți fie!
Ce-ți fie frică de mine?
Îți fie cu murdar și putred când gându-ți treacăt pe la mine, ci eu cu ce greșit-am?
Ce-ți fie frică de mine?
Când năsluirăm la același tot,
Ci tu ai comântat vieți mii, încă,
Ci eu?
Un paradis, pierdut, de mult.
Când aveam 5 ani, am văzut pentru prima dată un curcubeu. Eram cu tati, ne plimbam, vara (??) când a început să plouă. După 10′ de ploaie aceasta s-a oprit, iar pe cer au apărut culori. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut, vreodată.
M-am hotărât în acel moment că va fi lucrul meu preferat din toată lumea asta și că îmi doresc și eu unul. Evident, l-am rugat pe tata să-mi ia unul, de ziua mea. A zis, da! Evident, nu am primit niciodată un curcubeu. Am fost extrem de dezamăgită, de fiecare dată când nu am primit vreun curcubeu, ci orice altceva.
Acum câteva zile eram la cumpărături cu o prietenă și am dat peste o cană, în formă de curcubeu! Imaginează-ți, cât de surprinsă am fost când am văzut-o, am găsit, după 24 de ani, un curcubeu! Mi-aș fi dorit să-l fi primit cadou? Absolut. Dar, cui nu?
Ideea este, am un curcubeu. Mai mult de atât, m-am descurcat singură. Pentru că, uneori trebuie să te bazezi pe tine, în cazul meu, a fost vorba de un curcubeu.
Uneori face bine la suflet să spui tot ce ai în cap. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l citește nimeni, nu?
Acum trei ani a murit cățelușa mea din copilărie și tocmai ce se va fi născut cea de-a treia. Am fost certată, acuzată că aș fi înlocuit-o pe una cu cealaltă, dar evident, nu este cazul. Este ca și cum ai spune că îți iubești un copil mai mult decât pe celălalt. Copii, nu am, nu știu dacă o să, dar îmi doresc. Am câini, doi, ambele fete. Nami și Terra și le iubesc pe amândouă la fel de mult. Cu toate astea, Berry rămâne poate cea mai importantă dintre toate, pentru mine. Și mă gândeam, la dragoste, la oameni, la suflete pereche. Întotdeauna am considerat că sufletul meu pereche este prietena mea cea mai bună, D, ne știm de la 4 ani și ne completăm perfect. Adicăăăăă,,, sufletul pereche nu trebuie să fie neapărat ceva romantic, nu? Prima mea dragoste, nu cred că a fost un om sau o ființă, ci mai degrabă teatrul. De teatru am fost cu adevărat îndrăgostită, pentru prima oară. Să explic: Cred că am mai iubit, dar cum am iubit teatrul, de câtă dedicare și pasiune am dat dovadă, când vine vorba de teatru, cu nimeni, niciodată. Până când: am cunoscut pe cineva care a fost ceva mai hotărât decât mine și „m-a furat”. Și atunci, întreb, dacă cea de acum este dragostea vieții mele, oare cele dinainte se anulează? sau, oare nu mai contează? M-am gândit că e necesar uneori să suferi, să iubești, „degeaba”, pentru a fi în stare să apreciezi iubirea aceea, mare, frumoasă, care „face bine”. Pentru că prima mea dragoste, m-a rănit, a doua, n-a fost să fie, iar a treia m-a dezamăgit, și acum? niciuna nu mai contează, decât El; așa că dacă mă gândesc, toate se anulează, tocmai datorită lui, pentru că e bun pentru mine. Și mă gândesc, în acest caz, am o singură dragoste, sper, ultima. De altfel, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni?
From childhood’s hour I have not been
As others were; I have not seen
As others saw; I could not bring
My passions from a common spring.
From the same source I have not taken
My sorrow; I could not awaken
My heart to joy at the same tone;
And all I loved, I loved alone.
Then – in my childhood, in the dawn
Of a most stormy life – was drawn
From every depth of good and ill
The mystery which binds me still:
From the torrent, or the fountain,
From the red cliff of the mountain,
From the sun that round me rolled
In its autumn tint of gold,
From the lightning in the sky
As it passed me flying by,
From the thunder and the storm,
And the cloud that took the form
(When the rest of Heaven was blue)
Of a demon in my view.
Ți-i chin Manole,
Ți-i chin de tine!
Din Moira făcut-ai zgoandă
Și-a mea zodie din reverie ai hotărât!
Zici, că-ți jiind de mine?
Tu mare, meșter! Ci mie?
Un nume să-mi fi dat.
Că dragă-ți sunt; De să-ți fi fost,
Desuet, ci nu zic,
Te văd, Manole și-ți chin,
Cum stai zgulit și soarta-ți rea plângi!
Nu-ți fie de ocară? Ci ești satir!
Când sufletu-ți curat,
Cum mucegaiul.
La drept, cine-ți fi zis
Că a mea viață,
Acum, așa, va fi sfârșită?
Eu asfințită-s de prea mult,
Iar de gluma-ți,
N-a râs nimeni.
Ci chiar piatra surpă,
Încă.
Ucide toți trandafirii
Și dă-mi în cap, cu primăvara.
– Tu, mi-ai omorât deja, sufletul –
Cheamă nimfele apoi,
Să mă râdă toate,
Pentru când mi te vedeam mireasă.
– A ta trădare, tot răul, cel mai rău –
De frică, toți dracii te plângă!
– Cât suflet, tu? –
În ploaie, jurământ va fi făcut
Și vorba-ți, așa proastă;
– A ars –
Cuvântu-ți, i-e satir
– Și-n zodie, tot mincinoasă? –
Zâmbești, în somn,
Și tainic chipu-ți!
Pentru fiecare vorbă bună alteia,
Vedete-aș spânzurat în pom făr’ de rod.
Pentru fiecare căutătură apostată,
Drum spre casă fie-ți ca lumină a corbului pană.
Pentru fiecare cuvânt preastâpnic pe dinapoiul meu,
Să nu-ți surâdă zodia nici în sărbătoare de cruce roșie.
Pentru fiecare obidire prilejuită,
Însetat să fii orișicând, iar apa fie-ți tizig și smoală, veci.
Pentru fiecare prăpăd mușinat în suflet,
Vorba-ți fie vecinic proastă, nici Lilith nu te creadă.
Pentru fiecare reazăm scuturat,
Spăsirea fie-ți oprobriu, în etern.
Și o să știu, de bravura-ți cu apăsare!
Primăvara se sfârși
Și-n sufletu-ți gri, plumb
Și tu,
Asfințit-ai în mai blând
Cât dor!
Cât păcat;
În pană de corb să fi pictat
Decor pe Câmpii Elizee
– Copacii albi, Copacii negri –
Cât dor,
Atât prăpăd
Și tu,
Și eu.
Agonic, vara se duse cu bune vești
Și eu,
Și tu,
În gri pastel de doliu
Satir un corb zâmbind
Și mie,
Și ție,
ne cântă-n iubire;
Să-ți fi fost de-o vârstă
Iubire vom fi avut
Intoxicați vom fi fost!
de vin
de dor
din noi.
Toamna a plecat
și eu,
și tu.
Răsărit-am împreună-n zi nadaz,
cu humă-n suflet ne fuse a trăi,
doi fericiți!
De-ai asfinți – când?
Și să-mi fi fost de-o vârstă, doar!
„dureri pe sufletele moarte
– trezesc poeții singuratici –
iar eu gândesc, ești frumoasă!
Deși, sunt lucruri din trecut;
încet, ninsoarea rătăcește.”
Bate ceasul – miez de noapte
Gându-mi afumat,
al tău,
al nostru
și e toamnă afară, încă.
Iarna, unde-i?
Târziu, în trist pustiu
– Curg zilele spre cimitir –
Stingher, vântul vuind
trist,
și eu,
și tu,
destrămând al vieții sens, încă
să mai dormi, o iarnă,
să visezi
și eu,
și tu,
în culori de gri pastel-cavou,
iar mâine,
Fie-va-ntr-o iarnă,
Pe rând, curse-v-or zilele spre cimitir
și destrămând al vieții fir
se duc, asfințiind iubirea, încă,
pe totdeauna.
-Drac să-mi fii
-În Gheena să ne fi văzut
-Altminteri?
-Înger, profan
-Tizic de ființă!
-Nici mărul nu mai înflorește
-Făcut-ai din soare, zgură!
-Blestemată-ți zodia –
-Vorba, mincinoasă?
-Crezu-mi, încă!
-Suflet, cu Lilith, de mult plecat
-Atât rău, și pomul sfânt murit-a
-Dor, mai ai?
-Să colind, pe morți doar
-Aievea?
-Încă.
-Îți îngân, în vorbă proastă
-Îndrăznești, să?
-Încă
-Păcatu-ți faci, cu mine!
-Slut om, iar sufletu-ți tizic!
-Îți îngân, în vorbă proastă!
-Sufletu-ți, prăpăd fie!
-În taină rea, soarta fie-ți!
-În lemn sfoiegat s-asfințești!
-Îți îngân, în vorbă proastă. Îndrăznesc?
-Îndrăznește, să.
-Ne iubim,
-Încă.
Lady in black 