Postargument // 2

Nu deunăzi,
Dar am avut un odată,
undeva, al nostru.

Atât de clari ochii tăi!
– mi-ai fi spus că mă iubești?
Te-am crezut!

Cu suflet
cu lacrimi,
în zi cu semilună,
Jurământ am făcut,
pentru doi,
pentru trei
sau totdeauna,
Să ne fim.

Azi, crezu-ți mincinos
Cuvântu-ți, sperjur!
Sufletu-ți sincer, îmi spui.

– Fie-ți de ocară, dacă vorba proastă!
Luna nouă, vorba schimbi și zici,
doru-ți sincer! Astă dată?

În ochii-ți, tot zeiță, îmi spui.
– Desuet?
Desuet.

Astă dată?
Sămăluiești.
Prea târziu a fost.

Postargument // 1

Deunăzi ți-am zis că te iubesc.
Picături de rouă s-au transformat în cristale pe-al tău păr roșu.
– Ai plâns?

Ești fericită – cândva, mă credeai.
Azi, nu.
Sufletu-mi, plin de noi încă.
– Nu-mi crezi dragostea?

Ochii-ți verzi, mă dor.
Nu-mi crezi cuvântul, îmi spui.
– De-ți zâmbesc?

Mai bine, nu. O să cânte morții cu noi, îmi spui.
Păgâni, ca noi, să se fi întâmplat, sacrilegiu!
– În zi de lună nouă, așa-i.

În ochii-mi, tot zeiță! Unde să te mai găsesc, îmi spui?
De crezi că sufletu-mi cu păcat și minte,
doru-mi, cu dor și sincer.

Să te gândești, îmi spui.
Sa nu te gândești încă, să fi fost prea mult.

Omnia transit

Te iubesc, îmi spui.

Cum heruvimi iubesc Tartarul
și draci praful de stele,
cules din ecoul celor
ce încă n-au cunoscut primavăra.

Te iubesc, îmi spui.

Cum gheața tânjește după sare
în zi de august
și fluturi își serbează a treia zi din viață.

Te iubesc, îmi spui.

Cum lupul se înclină leului
și trandafirul alb,
unui oarecare, roșu.

Te iubesc, mi-ai spus.

Cum o mamă își urăște copilul
și zei împart al lor mied
cu morți și muritori.

Te iubesc, mi-ai spus.

Cum strălucește curcubeul în lună nouă
și noaptea suspină al soarelui apus.

vivire in oblivione

Te citesc în scrisori scrise-n lacrimile dintâi culese
de cei deja nenorociți de-a vieții preaursită.

Din Gheenă, Moira însuși ne traduce în cuvinte
de noi doar înțelese, să ne găsim și alte primăveri.

Paradisuri suspină absența noastră.
Să fi stat, ar fi înnebunit de ciudă zei
și nimfe s-ar fi înecat de râcă – atât ne-am iubit.

Să ne fi fost în scris altfel!
nenorocit fie,
că ne-am întâlnit.

Răbdare, să fi avut,
Dreptate – niciunul.
Nu timpul ne trece,
Ne-am trecut noi,
pe noi,
de noi.

În suflet ne pictăm idei a ce am fi putut fi,
Amintiri, ce nu au loc să se întâmple.
Nu timpul ne trece,
Să fi avut răbdare,
Să ne fi fost în scris, altfel.

Mortale peccatum

Să mă iubești, prea mândru.
Ca să te uit eu, prea lacom, să-mi dai voie.
Un laș, să vrei să te fi iubit, cândva.
De-ți întâlnesc privirea, în sufletu-mi cu pietre arunci, și de-mi vorbești, atât venin, iubirea însăși se va fi sinucis.
Paradisu-mi l-ai pătat cu rău și smoală, nici să mai respir nu pot.
Să fi dat călărețul alb peste mine,
aș mulțumi sfinților pentru binele făcut,
decât sa mă fi cuprins tu, din nou.
De-ți mai strig numele, încă,
Mai bine mă blesteamă Dumnezeu.

O frumoasă zi cu ploaie

– Of, ce vreme nesuferită! exclamă bărbatul de alături. Ea se miră singură când se pomeni rostind:

– Nu, vă înșelați. Nu trebuie sa spuneți ,,Ce vreme nesuferită”, ci ,,E o frumoasă zi cu ploaie”.

Bărbatul se întoarse spre Helene și o cercetă cu privirea.

Părea sinceră.

În clipa aceea, el dobândi două certitudini definitive: o dorea profund pe acea femeie și, dacă va putea, n-o va părăsi niciodată.

— Eric – Emmanuel Schmitt, ,,O zi frumoasă cu ploaie”

Amor fati

Te ador.
Dar n-o să-ți spun asta.
Tu n-o să știi,
cât te-am plâns de dor,
pe tine, cât te-am visat,
că suntem.

Te ador.
Corbii ți-au șoptit de-a mea dragoste
și-n ploaie, curcubeu zărit-ai – ai mei ochi.
De n-ai aflat, eu n-o să-ți spun.

Te ador.
Parfum de nu-mă-uită,
trimis-am în buchet de noapte bună.
Gându-ți, nu la mine.

Te ador.
Un mausoleu,
ce adăpostește sufletele turbate
ale celor ce n-au făcut pace cu dracii –
mi-e dor de tine.
Tu, nu-mi știi numele.

Te ador.
Dar gându-ți, nu la mine.
Și eu, n-o să-ți spun

el // ea 5

– Tu și ce armată?
– Am atât dor, aievea iți vorbesc.
– De-mi vorbești în flori de mai –
– Îngerii, să mă pedepsească.
– Cât te-a costat?
– Să-ți fi vorbit, iar? Amintiri,
trăite încă,
în valuri ce vor sa vină.
– Cât suflet?
– Amintiri –
– Uitate?
– Așteptând – jurământ de dragoste
– Împlinit?
– Sperjur!
– Nici gândul nu-l mai ai.
– Cicatrici, din lumini colorate,
gata de pus în brad
– Un copil!
– De către el, da.
– Și morții?
– Al lor cor cântă de vești bune,
înaintea celor cu sufletul doar jumătate viu.
– Tu, nu.
– Eu am iubit, încă. Nu cred.
– Cu pânză albă, spânzurați.
– Alb, dar nu ceresc.
– Să știe zeii tuturor celor-
– Să nu fie!
– Să nu fi fost, doar mort,
la al cărui mormânt de s-au plâns lacrimi de dor
– Și se va știi, între noi,
se va fii.