Tag Archives: dear diary

Floarea Soarelui

Posted in dear diary 🍓 by

Cam așa a fost anul meu, precum Floarea Soarelui. Atât că, nu așa faimos, precum. Van Gogh (iubitul!) zicea – întrebat fiind – că marea lui dragoste a fost Floarea Soarelui. Într-o scrisoare către Theo – fratele lui – cum aspiră ca viața-i să fie precum o Floarea Soarelui, să se îndrepte mereu, spre lumină. Și cam ăsta a fost anul meu, da.

Pentru că la fiecare nou început de ianuarie îmi place să reflectez la anul ce tocmai a trecut și să scriu despre el, uneori mai mult, uneori mai puțin. Pentru că primul meu post – exact acum 10 ani – a fost un rezumat al anului trecut. Și să-i zicem obicei. Dar iată, aveam 20 ani și acum am cu 10 mai mult, cel puțin în buletin.

Se spune că trebuie să faci toate greșelile până să faci 30, eu am făcut destule, probabil o să mai tot fac. De anul ăsta sunt destul de mulțumită. Pentru că am antagonizat atâția ani niște copii. E adevărat, m-a afectat mai toată viața dar au crescut și ei, nu? Până la urmă să dau vina pe niște copii de 11 – 12 ani, e cam cretin din partea mea, nu? Și mă bucur că am rezolvat asta, îmi e mie mai bine, îndrăznesc să zic, sunt ceva mai fericită.

Apoi m-am tuns. Da, m-am tuns, și asta după ce toată lumea a tot repetat cât de bine îmi stă cu părul lung. Așa și? Mie îmi place! Și de aici, multe altele, precum, să spun nu. Și a fost urât, e vorba de peste 20 de ani. Și mai ales că e vorba de cineva la care mă așteptam să-mi fie toată viața. Pentru că da, așa știam, că. Și e cum e.


Și am început să scriu Dalila, din plictiseală. Și poate reușesc să fac ceva ce nu există încă, poate. Cât despre poezie? Rămâne prima mea dragoste, am multe lucruri pregătite, zic eu frumoase, pentru anul ăsta, la care lucrez de ceva timp. Și poate reușesc să mă las de fumat.

Știu, nu este rezumatul pe care îl postez de obicei dar de ce să scriu ceva ce nu mai rezonează cu mine? Pentru că sunt multe persoane și lucruri – pe care le adoram acum poate 3 zile – care da, nu mai rezonează cu mine. Știu doar, iubesc să scriu, orice, oricum și chiar oriunde. Asta simt să nu se schimbe curând.

Vă las cu poza noastră de sărbători și motivul pentru care zâmbesc – ceea ce îmi doresc și pentru voi – zilnic. Da, sunt norocoasă.

Mulțumesc pentru 10 ani, sunteți cei mai super!

sunt la munte

Posted in dear diary 🍓 by


Și gândeam că eu dacă aș fi o plantă de vreun fel, aș fi un lămâi. Da, aș fi un lămâi, pentru că este cel mai frumos pom care a existat vreodată, cum ar fi, uite, dacă combini galbenul lămâilor și cu verdele frunzelor, iese culoarea mea preferată, anume Chartreuse. Și așa în general, este un pom vesel, absolut superb și miroase așa bine! Și da, cum să nu-ți placă?? Și apoi mă uitam pe geam la acei brazi superbi, și mă gândeam (în timp ce mă gândeam că eu aș fi lămâi dacă ar fi să fiu pom) că sunt poate oameni care ar fi brazi, dacă ar fi să fie o plantă de vreun fel. Acei oameni, de ei să-ți fie frică, trebuie! Cine zice că ar fi brad – ați văzut un brad lately? – are mult curaj sau prea puțină minte. Pentru că afară, este frig, plouă în cel mai urât mod posibil și uite, brazii sunt atât de frumoși și de înalți și de frumoși! Evident, nu la fel de frumoși ca și lămâiul meu drag, dar se apropie.

……………………………………………………………….

Suntem 16 (!!) la munte (am mai menționat? că sunt la munte?) și ne jucam Mao și mă gândeam, câtă putere are o carte. Adică, e doar un carton. Și are putere, doar pentru că vrem noi să-i dăm putere. Așa și cu ce simțim, cu emoțiile noastre, un gând e doar un gând și atât sau poate deveni cel mai mare dușman sau prieten. Sunt tristă și atât, îmi trece sau nu mă ridic din pat 1 săptămână și ambele de la același gând, depinde câtă putere îi dau eu. Ca la Mao. E oare posibil, aceeași idee, dar invers? Eu încerc, de câteva luni să fac un Glow-up la cap, mda, am zis ce am zis. E greu, e greu tare. Și uite, e adevărat, este mai ușor să faci rău decât bine, chiar și atunci când nu este vorba despre altcineva, doar despre propria persoană. Paradox? Eu zic că nu, suntem noi oamenii toți mult prea ipocriți doar.

……………………………………………………………….

A fost frumos la munte.
Păcat că nu a nins, încă.

Pentru mine, despre ea

Posted in dear diary 🍓 by

Ziceam că nu suport minciuna, așa e, nu-mi place, nu o suport. Dar, cine? Apoi, am terminat relații, prietenii multe din cauza sau mai bine zis, datorită. Datorită, da, pentru că mai bine termini din viața ta cu cineva care îți face doar rău decât să trăiești așa, nu? Doare, e urât, deloc ușor, dar uneori aproape merită.

Eu am pățit de curând, dar altfel. Eu m-am mințit singură de data asta. Și cum mi-am permis? Pentru că ea rămâne în continuare cea mai sinceră persoană pe care eu am cunoscut-o vreodată, în același timp, cea mai rea. Ea, cea mai bună prietenă a mea!

Am știut mereu că e rea. Nu că mi s-ar fi ascuns cândva, sau cum. Am știut mereu că e ciudată, sau eu eram pentru ea ciudată și poate ăsta este motivul pentru care am fost atât timp prietene, pentru că eram mereu, diferite și la fel, întotdeauna. Am idealizat nu doar persoana dar și legătura dintre noi. Și iată, eșecul s-a întâmplat. Eșec, trădare, să-i spunem cum o fi. Sunt sigură că și ea simte la fel. Problema e, eu o să o iert, niciodată și sunt sigură că nici ea. Și e, cum e.

And that my friend, is closure.

Nu mai știu să scriu, cred

Posted in dear diary 🍓 by

O să fiu sinceră, nu mai știu să scriu. Nu mai știu sau nu mai pot, în final, ideea e că nu-mi mai iese. Problema e că, încă îmi place. Este o problemă, una mare, pentru că obișnuiam să scriu ceva zilnic. Un cuvânt, o idee, uneori doar o literă, la final ieșea ea, poezia, acea poezie pe care o visam, la care mă tot gândisem dar nu știam exact ce lipsește ca să poată fi completă. Dorm în continuare cu caietul lângă mine, port creionul în păr și o foaie de hârtie mereu în geantă, în caz că îmi vine o idee. Uite că, nu vine. Am început să scriu Dalila, mă distrez foarte mult scriind Dalila. Mă gândeam să-mi închid blogul, să renunț la scris, poate s-a terminat, nu mai e pentru mine, nici eu pentru el. Dar, dacă n-aș mai scrie, sincer, ce altceva aș putea face? Să cânt, nu știu, nici cu cifrele nu mă pricep. Hai mai stau, poate îmi trece. Între timp, mâine postez ceva ciudat.

Dalila: Despre libertate și singurătate

Posted in Dalila 🕸️ by 

   Stau aici, în fața tuturor, pentru că am luat cândva, o decizie. Posibil că, nu a fost total vina mea. Înainte de a-mi trage scândura de sub tălpi, vă rog, ascultați-mi această ultimă reprezentație, de murit, m-am hotărât oricum, nu vreau să mai trăiesc.

        

      CORTINA!

  

   Ce s-a întâmplat între mine și el, ar fi trebuit să rămână doar între noi! Vina, să fi fost a mea? hmmm... aș zice că da, dar așa se pierde din romantism și cum ne vom mai putea împăca vreodată? Dacă stăm să speculăm, eu l-am ucis și totuși, poate cineva să dea vina cu adevărat pe mine? 


[măi fată, ăștia vor să mă scoată nebună]

shhh!!
încă se joacă!

PAUZĂ! NU MĂ POT ÎNȚELEGE CU MINE!

[te rog, hai să nu fiu dificilă, mă spânzură ăștia aiurea, după zic că n-am avut noroc în viață]

BINE. DOAR PENTRU MINE FAC ASTA, DACĂ NU ERAM EU, PLECAM DE MULT, SĂ-MI FIE CLAR!

[evident, pentru cine altcineva]

cortina!!!!!!!!

   
   
    Sunt câteva momente importante în viața mea.
    Sunt trei momente importante în viața mea.

    Să mai zic, că am ezitat? Da! Am ezitat să-l omor, pentru că atât de bună sunt! I-am povestit chiar despre peștii cu bec! Dar destul despre mine, să vă spun despre el: 

    Eu sunt Dalila și îmi urăsc părinții.
    Eu sunt Dalila și îmi iubesc mult părinții!

    Cu așa nume, soarta mi-a fost decisă pentru că dalile sunt plante perene! Sunt și eu născută cândva dar mă cheamă Dalila! 

    Ce nume frumos. 
    Ce nume urât!

Destul despre mine, să vă spun despre el:

   Ochii lui erau așa, ca ambra, față de ai mei, care sunt tot ochi, dar altă culoare. Cu așa ochi, mai contează cum te cheamă? Are și păr, adică nu era chel. Parcă negru sau șaten sau blond adică nu se vopsea poate se vopsea. Are ochii așa ca ambra și părul mai blond așa și avea și nume. Eu îi ziceam mereu altfel că David parcă nu merge cu Dalila. Avea și nume, dar eu îi ziceam oricum mereu altfel, dar destul despre mine.


     scenă!
   
     [cum am fost??]

     AM FOST MINUNATĂ! PERFECTĂ! NICIO BURTĂ, NICIO BÂLBĂ, SUPERB!

     bravoooo!!!

     am respectat chiar didascaliile! fără cuvinte sunt!







Despre dragoste 2

Posted in dear diary 🍓 by

Ziceam desuet, am scris Despre dragoste în 2017, prin februarie. Aveam, cât, 21 ani (??). Și am povestit acolo, frumos tare, cum se compară dragostea cu un nou fel de mâncare preferat, cu o tunsoare (???????) sau, preferată mea, ciocolata amară! Eram copil, mă scuz, fără drept la acuz.

Am zis eu, nu știu multe despre dragoste. Nici acum nu știu, cu o mică completare. Sunt sigură de un fapt, am zis de câteva ori până atunci, TE IUBESC fără a fi iubit. Pentru că acum, pe el, îl. Corect? Dar nu neapărat. Cine și cum poate să îndrăznească a-mi zice, că nu a fost dragoste, aia? Poate doar respectivul, pe care, l-am. Corect? Aș zice da, dar nici măcar.

De-ar fi acum să compar dragostea cu ceva, ar fi cafeaua. Mie îmi place cafeaua rece, cu 3 sau 5 cuburi de gheață, 1 sfert cafea, 3 sferturi lapte de ovăz și puțin îndulcită cu sirop de agave. Deși, prefer matcha. Iubitul meu însă, o bea neagră, caldă, simplă. Ce zic eu, cafeaua este unul din cele mai personale lucruri din viața unui om. Efectiv, se aplică perfect ideea de fiecare cu ce îi place.

Cam așa și cu dragostea. Sau, în dragoste mai bine zis. Pentru că sunt lucruri diferite zic eu. Apoi, la ce bun, să ai un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, nu?

Despre anxietate

Posted in dear diary 🍓 by

În februarie 2017 am scris Despre dragoste, despre cum credeam eu că funcționează dragostea pe când aveam 21 ani și nu iubisem deloc, pe nimeni, niciodată. Adevărul este, nu am suferit cu adevărat din dragoste în acel moment. Evident, eram sigură că cerul și pământul se terminaseră cu tot cu relația mea de 6 luni care va fi avut să fie pe veci. Aveam 16 ani și nu mă rănise nimeni până atunci sau nu cred. Dar a fost momentul când devenisem mai fericită (post despărțire).

Adevărul este, până la 21 ani nu am făcut nicio greșeală, ca să pot spune, știu ce este dragostea, ce-ar fi să scriu despre (mă cam bufnește râsul). Când am început să fac greșeli diverse, am reușit să sufăr. Și brusc viața mea a fost semnificativ, mai bună. Paradox? Nu chiar. Am fost tristă, foarte, am făcut cunoștință cu THE BITCH aka anxietatea și când am fost fericită, fiecare „acea” zi a fost (și este) pur și simplu, Cea mai bună zi din viața mea!

Așa fiind, da, sunt mai fericită. Poate îmi sprijin adevărul pe o himeră (??), dar cine poate spune? – Nimeni! Exact, nimeni, pentru că anxietatea, precum dragostea sau felul cum ne bem cafeaua, este atât de personal, încât orice altă părere în afară de cea proprie este efectiv, degeaba.

Am zis de dragoste, de trecut. În mitologia greacă sunt Moirele sau Sorțile, trei surori care îți decid, ei bine, soarta. Mai exact, când ți se va fi terminat viața. Ce gând rău, nu? Faptul că cineva are puterea asta, supremă, de a decide cât trăiești. Dar evident, decizia Sorților este puternic influențată de felul cum fiecare trăiește prezentul. Real? Mergi la stânga și întâlnești persoana vieții tale sau la dreapta și te va fi călcat o mașină! Un fapt care există, explicat cum îmi place mie rău de tot, printr-o poveste. Despre povești, am multe eu de zis, dar data viitoare poate.

Ce zic este, de trecut ne temem, și sincer! Veste bună însă, a fost și nu mai trecem, prin. Dar viitorul… viitorul, este sursă primă de anxietate, indiferent de context. Sunteți cu mine? Rezonați? Eu sper, să zicem, da. O veste însă, ci nu s-ar fi (încă) zărit om sau ființă care să știe ce îl așteaptă.

Cel mai înspăimântător îmi pare însă, prezentul. Cu toții știm povestea cu drobul de sare – așa și eu! Mă plâng, mă tem de ceva ce poate nici nu va fi. Fiecare le avem pe ale noastre, unii spală roșiile în 7 ape de 3 ori, eu mă panichez de ce nu există și e în regulă. Ce ar trebui, mai mult, empatie. Dar asta este un alt subiect, despre care am multe rău de zis. Pentru că pe cât de frumos cuvântul, pe atât de greu ne vine să fim, empatici.

Viitorul este tare incert în perioada asta. Al meu, știu sigur, că. Săptămâna asta cred e prima din ultimii doi ani când am reușit să dorm, ceva mai bine. Și de aici și gândul ăsta, despre anxietate. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni?

Confesiune 6

Posted in dear diary 🍓 by

Ieri am avut o zi proastă. Și mă gândeam acum, de dimineață, că ieri, nu există. Ieri nu a fost. Pentru că nu sunt de acord că „ce nu te omoară te face mai puternic.” Este o afirmație eronată din punctul meu de vedere. Teoretic mori zilnic câte puțin, iar ce „nu te omoară” te cam lasă plin de cicatrici. Uneori sunt vânătăi, ceea ce este excelent!

În cazul meu, ziua de ieri a fost cu totul o mare vânătaie. Apoi, de nu ar fi fost, de unde atâta vânătaie? Că doar nu a fost acolo de când mă știu. M-am hotărât, o să-mi asum, și ziua de ieri, iar azi o să încerc, să fie ceva mai bine. Evident, mă doare încă, nu mă pot mișca prea bine, dar până la urmă, cine?

Este adevărat, unele lucruri sunt pur și simplu, nu le poți schimba sau măcar controla. În cazul meu, așa m-am născut. Tot ce se poate face în situații de genul, să controlăm atitudinea noastră față de ceea ce ni se întâmplă, maxim să acceptăm.

Eu sunt norocoasă, ar fi ciudat să nu recunosc. Am multe persoane care știu că deși mie nu mi-ar păsa uneori dacă n-aș mai fi, ei n-ar fi de acord. Și în egoismul meu de om simplu, asta mă face mai fericită și nu prea mai doare.

Și de asta nu vreau ca ieri să nu fi fost. De asta ieri nu trebuie să nu fi existat. Pentru că azi nu este cea mai bună zi, dar apoi vine mâine. Azi, pentru mine este acea zi, de mâine. M-am trezit cu soare în ochi.

Confesiune 6

Posted in dear diary 🍓 by

Când eram mică îmi plăceau mult de tot păpădiile. Specific, puful, de. Îmi plăcea să le caut și să mă joc cu ele și când zbura puful, părea ca fiind un fel de fulgi de nea, care se joacă. Sau așa îmi părea mie. S-a întâmplat acum câțiva ani, eram cu niște prietene într-un parc și am găsit toate patru câte un trifoi cu patru foi, care ar trebui să aducă noroc. A fost, însă, unul din cei mai proști ani pe care i-am trăit până acum. Bine, probabil exagerez și sunt dramatică, ca de-obicei. Dar standardul era destul de sus, nu? Adicăăă, găsisem un trifoi cu patru foi! Asta e totuși problema mea. Pentru că mi-am setat o așteptare mai mult sau mai puțin realistă, în baza unei micuțe plante. Sau poate nu mi-am pus dorința care trebuia, cum trebuia (??) S-a întâmplat asta totuși acum mult timp, și este atât de neimportant, pentru că oricum nu mai pot schimba, absolut nimic. Și apoi, eșecul meu, clar nu se datorează unei plante. Am acasă un trifoi, roz. A fost cadou, de la un „prieten” și e foarte frumoasă plăntuța mea, se vede, la acel moment, mi-a fost dată, cu drag, mult. De câțiva ani, de când o am, niciodată nu au crescut 4 frunzulițe. Pentru că, de fapt, cele patru foi, sunt o anomalie. Mă gândesc, probabil, cândva mi-a fost atât de rău încât am început să caut trifoi, cu patru foi și pentru că l-am și găsit, probabil am vrut să cred, mi se va schimba norocul, ceea ce evident nu este adevărat. probabil, așa a fost, nu mai știu, nu mai contează, a fost.

A fost. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, niciodată, nu?

Painting the daffodils yellow

Posted in dear diary 🍓 by

Am o problemă, de câteva săptămâni, nu mai pot să scriu. Sau nu mai știu. Sau n-am inspirație. Credeam că a fi scriitor înseamnă să scrii, mereu, zilnic, câte ceva nou. Poate nu sunt,,,,,, — ba da, sunt! Am fost cu iubitul meu până la Tîrgu Jiu, acum două săptămâni, să ne sărbătorim și credeam, sincer că o să mă inspire! Și parcă mai rău n-am mai scris. I-am spus lui S în glumă, că mi-a furat inspirația, și s-a întristat. Dar eu vorbeam serios, sunt prea fericită!

Îmi e bine, sunt fericită, dar există o problemă, pentru că, cândva, citeam din poeziile mele vechi și am descoperit ceva interesant. De-a v-ați ascunselea, de exemplu, am scris-o în 2017, în fața Coloanei fără sfârșit, când am fost prima dată în Tirgu Jiu. Am stat la același hotel ca acum, cu S, dar eram singură. Și probabil am scris despre ce mi-aș fi dorit să-mi fie.

Am încă un exemplu, de anul trecut, înainte să ne fi cunoscut, eu și S. Stabilisem o întâlnire cu un băiat, care nu mi-a mai zis ulterior nimic. Eram deja machiată și aranjată și nu era să irosesc o ținută drăguță, din cauza unui băiat, nu? Am mers la cafeneaua mea preferată, Coffee Store și am scris ceva, pentru el. Evident, nu-i vreau răul, nici nu-l cunosc, dar pe moment am luat-o atât de personal și chiar am fost puțin tristă. Și iată, a ieșit ceva, zic eu, bun din toată asta.

Am 3 povești, pe care le exploatez și sunt triste și frumoase, în felul lor. Acum, sunt fericită. Și nou e ca și cum mi-aș dori să nu mai fiu, trebuie doar să mai ies la întâlnire, cu mine! Da, îmi place să ies la întâlnire cu mine, să beau matcha, poate chiar să servesc masa, împreună doar cu mine, o mică vizită la DM și chiar la ExLibris sau Anticariatul Unu, de ce nu? Știu, sunt persoane care nu se simt confortabil să petreacă timp cu ei însuși, dar mie îmi dă cel mai bun reset. Îmi dă timp să fiu singură, cu mine, să-mi aduc aminte de rău, în caz că îmi e prea bine ( * insert sarcastic tone * ).

Și probabil, asta trebuie să fac. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni, nu?