În februarie 2017 am scris Despre dragoste, despre cum credeam eu că funcționează dragostea pe când aveam 21 ani și nu iubisem deloc, pe nimeni, niciodată. Adevărul este, nu am suferit cu adevărat din dragoste în acel moment. Evident, eram sigură că cerul și pământul se terminaseră cu tot cu relația mea de 6 luni care va fi avut să fie pe veci. Aveam 16 ani și nu mă rănise nimeni până atunci sau nu cred. Dar a fost momentul când devenisem mai fericită (post despărțire).

Adevărul este, până la 21 ani nu am făcut nicio greșeală, ca să pot spune, știu ce este dragostea, ce-ar fi să scriu despre (mă cam bufnește râsul). Când am început să fac greșeli diverse, am reușit să sufăr. Și brusc viața mea a fost semnificativ, mai bună. Paradox? Nu chiar. Am fost tristă, foarte, am făcut cunoștință cu THE BITCH aka anxietatea și când am fost fericită, fiecare „acea” zi a fost (și este) pur și simplu, Cea mai bună zi din viața mea!

Așa fiind, da, sunt mai fericită. Poate îmi sprijin adevărul pe o himeră (??), dar cine poate spune? – Nimeni! Exact, nimeni, pentru că anxietatea, precum dragostea sau felul cum ne bem cafeaua, este atât de personal, încât orice altă părere în afară de cea proprie este efectiv, degeaba.

Am zis de dragoste, de trecut. În mitologia greacă sunt Moirele sau Sorțile, trei surori care îți decid, ei bine, soarta. Mai exact, când ți se va fi terminat viața. Ce gând rău, nu? Faptul că cineva are puterea asta, supremă, de a decide cât trăiești. Dar evident, decizia Sorților este puternic influențată de felul cum fiecare trăiește prezentul. Real? Mergi la stânga și întâlnești persoana vieții tale sau la dreapta și te va fi călcat o mașină! Un fapt care există, explicat cum îmi place mie rău de tot, printr-o poveste. Despre povești, am multe eu de zis, dar data viitoare poate.

Ce zic este, de trecut ne temem, și sincer! Veste bună însă, a fost și nu mai trecem, prin. Dar viitorul… viitorul, este sursă primă de anxietate, indiferent de context. Sunteți cu mine? Rezonați? Eu sper, să zicem, da. O veste însă, ci nu s-ar fi (încă) zărit om sau ființă care să știe ce îl așteaptă.

Cel mai înspăimântător îmi pare însă, prezentul. Cu toții știm povestea cu drobul de sare – așa și eu! Mă plâng, mă tem de ceva ce poate nici nu va fi. Fiecare le avem pe ale noastre, unii spală roșiile în 7 ape de 3 ori, eu mă panichez de ce nu există și e în regulă. Ce ar trebui, mai mult, empatie. Dar asta este un alt subiect, despre care am multe rău de zis. Pentru că pe cât de frumos cuvântul, pe atât de greu ne vine să fim, empatici.

Viitorul este tare incert în perioada asta. Al meu, știu sigur, că. Săptămâna asta cred e prima din ultimii doi ani când am reușit să dorm, ceva mai bine. Și de aici și gândul ăsta, despre anxietate. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni?