Primăvara se sfârși
Și-n sufletu-ți gri, plumb
Și tu,
Asfințit-ai în mai blând
Cât dor!
Cât păcat;
În pană de corb să fi pictat
Decor pe Câmpii Elizee
– Copacii albi, Copacii negri –
Cât dor,
Atât prăpăd
Și tu,
Și eu.
Agonic, vara se duse cu bune vești
Și eu,
Și tu,
În gri pastel de doliu
Satir un corb zâmbind
Și mie,
Și ție,
ne cântă-n iubire;
Să-ți fi fost de-o vârstă
Iubire vom fi avut
Intoxicați vom fi fost!
de vin
de dor
din noi.
Toamna a plecat
și eu,
și tu.
Răsărit-am împreună-n zi nadaz,
cu humă-n suflet ne fuse a trăi,
doi fericiți!
De-ai asfinți – când?
Și să-mi fi fost de-o vârstă, doar!
„dureri pe sufletele moarte
– trezesc poeții singuratici –
iar eu gândesc, ești frumoasă!
Deși, sunt lucruri din trecut;
încet, ninsoarea rătăcește.”
Bate ceasul – miez de noapte
Gându-mi afumat,
al tău,
al nostru
și e toamnă afară, încă.
Iarna, unde-i?
Târziu, în trist pustiu
– Curg zilele spre cimitir –
Stingher, vântul vuind
trist,
și eu,
și tu,
destrămând al vieții sens, încă
să mai dormi, o iarnă,
să visezi
și eu,
și tu,
în culori de gri pastel-cavou,
iar mâine,
Fie-va-ntr-o iarnă,
Pe rând, curse-v-or zilele spre cimitir
și destrămând al vieții fir
se duc, asfințiind iubirea, încă,
pe totdeauna.
Lady in black 