Inanis lamentatio pro Ana

Ți-i chin Manole,
Ți-i chin de tine!
Din Moira făcut-ai zgoandă
Și-a mea zodie din reverie ai hotărât!

Zici, că-ți jiind de mine?
Tu mare, meșter! Ci mie?
Un nume să-mi fi dat.

Că dragă-ți sunt; De să-ți fi fost,
Desuet, ci nu zic,

Te văd, Manole și-ți chin,
Cum stai zgulit și soarta-ți rea plângi!

Nu-ți fie de ocară? Ci ești satir!
Când sufletu-ți curat,
Cum mucegaiul.

La drept, cine-ți fi zis
Că a mea viață,
Acum, așa, va fi sfârșită?

Eu asfințită-s de prea mult,
Iar de gluma-ți,
N-a râs nimeni.
Ci chiar piatra surpă,
Încă.

Quid occid amor?

Ucide toți trandafirii
Și dă-mi în cap, cu primăvara.

– Tu, mi-ai omorât deja, sufletul –

Cheamă nimfele apoi,
Să mă râdă toate,
Pentru când mi te vedeam mireasă.

– A ta trădare, tot răul, cel mai rău –

De frică, toți dracii te plângă!

– Cât suflet, tu? –

În ploaie, jurământ va fi făcut
Și vorba-ți, așa proastă;

– A ars –

Cuvântu-ți, i-e satir

– Și-n zodie, tot mincinoasă? –

Zâmbești, în somn,
Și tainic chipu-ți!

Inanis lamentatio pro George Bacovia

Primăvara se sfârși
Și-n sufletu-ți gri, plumb
Și tu,
Asfințit-ai în mai blând
Cât dor!
Cât păcat;
În pană de corb să fi pictat
Decor pe Câmpii Elizee
– Copacii albi, Copacii negri –
Cât dor,
Atât prăpăd
Și tu,
Și eu.

Agonic, vara se duse cu bune vești
Și eu,
Și tu,
În gri pastel de doliu
Satir un corb zâmbind
Și mie,
Și ție,
ne cântă-n iubire;
Să-ți fi fost de-o vârstă
Iubire vom fi avut
Intoxicați vom fi fost!
de vin
de dor
din noi.

Toamna a plecat
și eu,
și tu.
Răsărit-am împreună-n zi nadaz,
cu humă-n suflet ne fuse a trăi,
doi fericiți!
De-ai asfinți – când?
Și să-mi fi fost de-o vârstă, doar!
„dureri pe sufletele moarte
– trezesc poeții singuratici –
iar eu gândesc, ești frumoasă!
Deși, sunt lucruri din trecut;
încet, ninsoarea rătăcește.”
Bate ceasul – miez de noapte
Gându-mi afumat,
al tău,
al nostru
și e toamnă afară, încă.

Iarna, unde-i?
Târziu, în trist pustiu
– Curg zilele spre cimitir –
Stingher, vântul vuind
trist,
și eu,
și tu,
destrămând al vieții sens, încă
să mai dormi, o iarnă,
să visezi
și eu,
și tu,
în culori de gri pastel-cavou,
iar mâine,
Fie-va-ntr-o iarnă,
Pe rând, curse-v-or zilele spre cimitir
și destrămând al vieții fir
se duc, asfințiind iubirea, încă,
pe totdeauna.

El // Ea 7

-Drac să-mi fii
-În Gheena să ne fi văzut
-Altminteri?
-Înger, profan
-Tizic de ființă!
-Nici mărul nu mai înflorește
-Făcut-ai din soare, zgură!
-Blestemată-ți zodia –
-Vorba, mincinoasă?
-Crezu-mi, încă!
-Suflet, cu Lilith, de mult plecat
-Atât rău, și pomul sfânt murit-a
-Dor, mai ai?
-Să colind, pe morți doar
-Aievea?
-Încă.
-Îți îngân, în vorbă proastă
-Îndrăznești, să?
-Încă
-Păcatu-ți faci, cu mine!
-Slut om, iar sufletu-ți tizic!
-Îți îngân, în vorbă proastă!
-Sufletu-ți, prăpăd fie!
-În taină rea, soarta fie-ți!
-În lemn sfoiegat s-asfințești!
-Îți îngân, în vorbă proastă. Îndrăznesc?
-Îndrăznește, să.
-Ne iubim,
-Încă.

Felix Amore Solemne

De-ți fie zodia cu tine rea,

ochii-mi

– apus de soare –

drumul spre casă fie-ți.

De-ți fie cu povară crucea

nici semilună să pricepi

Păru-mi roșu va fi fost

– al tău –

elixir, pentru orice.

De-ți fie cu prăpăd

în suflet

liniștea-mi ascultă

liniște

în suflet

– al tău –

aduc.

De-ți fie-n gând aglomerat

vorbă rea

vocea-mi

baladă

– a ta –

adevăr, să îți găsești.

De-ți fie inima grea

să ai dragoste

să dai;

să mă iubești

– pe mine –

te voi fi iubit;

În mai cu ploi,

octombrie, cu flori

și pentru totdeauna.

esse vel non esse, in aeternum

De mă pierd, cândva, în noapte,
gându-ți cum la mine?

Idee într-al tău suflet
sau stea de drum spre casă?

Când tu, Mefisto însuși să mi te fi văzut
și de-ți fi sărutat doar fruntea,
în Paradis să creadă, iar!

Să-mi fi tu, reazăm
de mă înec,
ori ștrec drept spre Gheena?

Păru-ți roșu și morți ce-și au crucea-n lemn
îți cântă psalmi de bunărevedere.

De-ți zic, mi-ai fi tu cântec de zi bună?
Ori, în zi de cruce roșie
cu Faust să îngâni imn
al celor nefericiți din zodie
de flori de mai, de mult uitată.

Eu, te rog!

Tu zâmbești, iar
somnu-ți lin

Inanis lamentatio pro Vincent Van Gogh

Gându-mi cu jiind la tine
și nu te mai știu,
doar vis si zmângălire.

Gravat-ai libov,
a mea brevură
și-n pricepere, să nu uit!

Să-mi fi fost de-o vârstă,
și te-aș fi iubit, atât!

În culori de soare și frumos să ne fi întrecut –
cordial;

Pe Elizee, să pictăm cerul
cadou, sufletelor născute în ceas rău,
poate uită.

Dar gându-mi, jiind la tine,
și să te știu,
doar vis și zmângălire.

Asfințit-ai prea devreme, încă.
Să-mi fi fost de-o vârstă,
și te-aș fi iubit, atât!

Nu mi te știu, decât vis
și visurile-mi de-o vreme,
pastel și frumos!

Eu, te iubesc! – trăiesc
și pentru tine,încă;

Pointilism, îmi fac a mea cărare
printre flori, spre soare
precum Icarus să mă îmbăt – al zeilor iris
stele să adun – cadou, ție!

Să fi fost, să asfințesc
în Elizee mi te caut;
al nimfelor ecou,
să mi te aducă.

Dar nu te știu,
doar vis si zmângălire.

Gându-mi, jiind, la tine.

monstrum horrendum, informe, ingens, cuilumen adeptum

Ieri a fost cea mai proastă zi din viața mea – nu mai aveam zahăr, pentru cafea. Cafeaua a fost amară – nu mai aveam zahăr și ne-am certat. Ne-am certat – iubirea însăși a fugit de noi, pesemne, s-a speriat. Abia hotărâsem cine merge să ia zahăr sau măcar cine va face mâine cafeaua.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Fotografii, încă nepictate, din amintiri neîntâmplate încă!

Astăzi este cea mai tristă zi, din viața mea. De-am fi avut un gram de sare, doar! Poate, ne-am fi împăcat. Atât ne-am certat, luna chiar a răsărit mai devreme, de teama noastră, nici soarele să nu ne mai vadă!

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Furtună – vise nevisate, măcar în suflet să fi fost!

Mâine va fi cea mai tristă zi din viața mea. Toate stelele se vor ascuns, înspăimântate – genune! – iar florile, toate, vor fi veștejit cu mult înainte să ne fi trezit.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru – măcar să ne fi fost de ocară! – prea mândri, amândoi. Vom fi lăsat, în loc, prăpăd; uragan de lacrimi – neplânse – născut va fi din taifun de visuri, ce nu vor mai fi împlinite, nicicând.

Atât păcat! Ce tragedie, va fi fost, de noi.

Somnus bene

Ești poezie!

Dacă furtună-ți calea,
Eu calm – sufletul tău să-ți găsești, mereu.

Baladă, ochii tăi!
Când mă privești, tot răul înflorește-n primăvară – sunt fericită, iar.

Ești poezie!

Vocea-ți, armonie,
Când tu vorbești, orchestra un haiku doar.

Ești poezie!

Zodia-ți blândă, iar eu nu mă mai tem,
orice pericol va să vină peste,
– să-mi fii paznic bun,
al meu somn.

Ești poezie!

Să te iubesc – ce înlesnire!
Să mă iubești – ce fericire!
Să ne fim – fatalitate!

Omnia transit

Te iubesc, îmi spui.

Cum heruvimi iubesc Tartarul
și draci praful de stele,
cules din ecoul celor
ce încă n-au cunoscut primavăra.

Te iubesc, îmi spui.

Cum gheața tânjește după sare
în zi de august
și fluturi își serbează a treia zi din viață.

Te iubesc, îmi spui.

Cum lupul se înclină leului
și trandafirul alb,
unui oarecare, roșu.

Te iubesc, mi-ai spus.

Cum o mamă își urăște copilul
și zei împart al lor mied
cu morți și muritori.

Te iubesc, mi-ai spus.

Cum strălucește curcubeul în lună nouă
și noaptea suspină al soarelui apus.