Primăvara se sfârși Și-n sufletu-ți gri, plumb Și tu, Asfințit-ai în mai blând Cât dor! Cât păcat; În pană de corb să fi pictat Decor pe Câmpii Elizee – Copacii albi, Copacii negri – Cât dor, Atât prăpăd Și tu, Și eu.
Agonic, vara se duse cu bune vești Și eu, Și tu, În gri pastel de doliu Satir un corb zâmbind Și mie, Și ție, ne cântă-n iubire; Să-ți fi fost de-o vârstă Iubire vom fi avut Intoxicați vom fi fost! de vin de dor din noi.
Toamna a plecat și eu, și tu. Răsărit-am împreună-n zi nadaz, cu humă-n suflet ne fuse a trăi, doi fericiți! De-ai asfinți – când? Și să-mi fi fost de-o vârstă, doar! „dureri pe sufletele moarte – trezesc poeții singuratici – iar eu gândesc, ești frumoasă! Deși, sunt lucruri din trecut; încet, ninsoarea rătăcește.” Bate ceasul – miez de noapte Gându-mi afumat, al tău, al nostru și e toamnă afară, încă.
Iarna, unde-i? Târziu, în trist pustiu – Curg zilele spre cimitir – Stingher, vântul vuind trist, și eu, și tu, destrămând al vieții sens, încă să mai dormi, o iarnă, să visezi și eu, și tu, în culori de gri pastel-cavou, iar mâine, Fie-va-ntr-o iarnă, Pe rând, curse-v-or zilele spre cimitir și destrămând al vieții fir se duc, asfințiind iubirea, încă, pe totdeauna.
-Drac să-mi fii -În Gheena să ne fi văzut -Altminteri? -Înger, profan -Tizic de ființă! -Nici mărul nu mai înflorește -Făcut-ai din soare, zgură! -Blestemată-ți zodia – -Vorba, mincinoasă? -Crezu-mi, încă! -Suflet, cu Lilith, de mult plecat -Atât rău, și pomul sfânt murit-a -Dor, mai ai? -Să colind, pe morți doar -Aievea? -Încă. -Îți îngân, în vorbă proastă -Îndrăznești, să? -Încă -Păcatu-ți faci, cu mine! -Slut om, iar sufletu-ți tizic! -Îți îngân, în vorbă proastă! -Sufletu-ți, prăpăd fie! -În taină rea, soarta fie-ți! -În lemn sfoiegat s-asfințești! -Îți îngân, în vorbă proastă. Îndrăznesc? -Îndrăznește, să. -Ne iubim, -Încă.
De mă pierd, cândva, în noapte, gându-ți cum la mine?
Idee într-al tău suflet sau stea de drum spre casă?
Când tu, Mefisto însuși să mi te fi văzut și de-ți fi sărutat doar fruntea, în Paradis să creadă, iar!
Să-mi fi tu, reazăm de mă înec, ori ștrec drept spre Gheena?
Păru-ți roșu și morți ce-și au crucea-n lemn îți cântă psalmi de bunărevedere.
De-ți zic, mi-ai fi tu cântec de zi bună? Ori, în zi de cruce roșie cu Faust să îngâni imn al celor nefericiți din zodie de flori de mai, de mult uitată.
Ieri a fost cea mai proastă zi din viața mea – nu mai aveam zahăr, pentru cafea. Cafeaua a fost amară – nu mai aveam zahăr și ne-am certat. Ne-am certat – iubirea însăși a fugit de noi, pesemne, s-a speriat. Abia hotărâsem cine merge să ia zahăr sau măcar cine va face mâine cafeaua.
Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Fotografii, încă nepictate, din amintiri neîntâmplate încă!
Astăzi este cea mai tristă zi, din viața mea. De-am fi avut un gram de sare, doar! Poate, ne-am fi împăcat. Atât ne-am certat, luna chiar a răsărit mai devreme, de teama noastră, nici soarele să nu ne mai vadă!
Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Furtună – vise nevisate, măcar în suflet să fi fost!
Mâine va fi cea mai tristă zi din viața mea. Toate stelele se vor ascuns, înspăimântate – genune! – iar florile, toate, vor fi veștejit cu mult înainte să ne fi trezit.
Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru – măcar să ne fi fost de ocară! – prea mândri, amândoi. Vom fi lăsat, în loc, prăpăd; uragan de lacrimi – neplânse – născut va fi din taifun de visuri, ce nu vor mai fi împlinite, nicicând.
Lady in black 