Ești poezie!
Dacă furtună-ți calea,
Eu calm – sufletul tău să-ți găsești, mereu.
Baladă, ochii tăi!
Când mă privești, tot răul înflorește-n primăvară – sunt fericită, iar.
Ești poezie!
Vocea-ți, armonie,
Când tu vorbești, orchestra un haiku doar.
Ești poezie!
Zodia-ți blândă, iar eu nu mă mai tem,
orice pericol va să vină peste,
– să-mi fii paznic bun,
al meu somn.
Ești poezie!
Să te iubesc – ce înlesnire!
Să mă iubești – ce fericire!
Să ne fim – fatalitate!
Veci să mă bântui,
De-ți visez pe Kamadeva,
Ori de-ți număr plopii, când cel cu ochii negri m-ar fi trădat
Pentru o Cătălina oarecare.
Într-al meu delir,
Demiurgul are păr lung și roșu și ochi verzi,
minte scurtă, haine lungi,
ca Diana – ea, zeița – dup-un tânăr oarecare
sufletu-i trist, iar pașii-s răi.
Ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți,
nimfe-ți aduc flori de ești însetat
și anotimpuri îți povestesc luna, să nu uiți, ai trăit.
Eu, te iubesc, atât!
Vecii mă bântui, de când genune doar, totul,
și eu, foaie veștedă abia.
Să-mi fi fost de-o vârstă,
ți-as fi dorit sperjur și-n vorbă rea ți-aș fi vorbit;
Să fi scris, tu, bracuri?
Satir îmi ești! când tu, cuvântu-ți veșnic!
Să ne fi fost de-o vârstă,
sperjur ți-aș fi dorit și-o vorbă rea, să-ți fi vorbit.
Copie-ți sunt? Satir îmi ești, încă
și cum,
când din flori de mai tu croșetezi mied,
pentru un următor emerit
ce-ți va împărți strigoii analitici,
să priviți – tu, nemuritor și rece – cu milă
epigoni
mândri de tomuri brăcuite.
Mă bântui veci
de sunt trează, ori de-ți visez,
Venere, ori în doină dăulesc
– Tot românul plânsuți-s’a –
eu, tremur.
Dar tu, ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți
și nimfe-ți aduc flori albastre, de ești însetat
și anotimpuri îți povestesc luna
– sara pe deal –
ție, să nu uiți, ai trăit!
Și eu, te iubesc, atât!
cum Lilith în Gheena găsit-a alinare,
iar Jezebel iubit-a, pe Baal.
– Până acum ți-am vorbit, cum îți place. Dar eu nu te înțeleg!
– Vorba-mi?
– Cuvintele tale, sunt prea mari, pentru mine.
– Vorba-mi mare, zici. Vorba-ți, rea.
– Te mint, dar te iubesc.
– Vorba-ți rea, desuet?
– Da și îmi pare rău.
– Astă dată? Ochii-ți clari sau tulburi? Fie-ți de ocară, altfel!
– Te-am mai mințit, poate.
– Sufletu-ți, sperjur!
– Urât îmi vorbești.
– Jurământ s-ar fi făcut, în semilună, pentru totdeauna!
– sau 2, sau 3.
– Crezu-ți mincinos?
– Da.
– Cuvântu-ți?
– La naiba cu el.
– Suflet, cât?
– N-am.
– De ce zici că nu mă înțelegi?
Nu deunăzi,
Dar am avut un odată,
undeva, al nostru.
Atât de clari ochii tăi!
– mi-ai fi spus că mă iubești?
Te-am crezut!
Cu suflet
cu lacrimi,
în zi cu semilună,
Jurământ am făcut,
pentru doi,
pentru trei
sau totdeauna,
Să ne fim.
Azi, crezu-ți mincinos
Cuvântu-ți, sperjur!
Sufletu-ți sincer, îmi spui.
– Fie-ți de ocară, dacă vorba proastă!
Luna nouă, vorba schimbi și zici,
doru-ți sincer! Astă dată?
În ochii-ți, tot zeiță, îmi spui.
– Desuet?
Desuet.
Astă dată?
Sămăluiești.
Prea târziu a fost.
Deunăzi ți-am zis că te iubesc.
Picături de rouă s-au transformat în cristale pe-al tău păr roșu.
– Ai plâns?
Ești fericită – cândva, mă credeai.
Azi, nu.
Sufletu-mi, plin de noi încă.
– Nu-mi crezi dragostea?
Ochii-ți verzi, mă dor.
Nu-mi crezi cuvântul, îmi spui.
– De-ți zâmbesc?
Mai bine, nu. O să cânte morții cu noi, îmi spui.
Păgâni, ca noi, să se fi întâmplat, sacrilegiu!
– În zi de lună nouă, așa-i.
În ochii-mi, tot zeiță! Unde să te mai găsesc, îmi spui?
De crezi că sufletu-mi cu păcat și minte,
doru-mi, cu dor și sincer.
Să te gândești, îmi spui.
Sa nu te gândești încă, să fi fost prea mult.
Te iubesc, îmi spui.
Cum heruvimi iubesc Tartarul
și draci praful de stele,
cules din ecoul celor
ce încă n-au cunoscut primavăra.
Te iubesc, îmi spui.
Cum gheața tânjește după sare
în zi de august
și fluturi își serbează a treia zi din viață.
Te iubesc, îmi spui.
Cum lupul se înclină leului
și trandafirul alb,
unui oarecare, roșu.
Te iubesc, mi-ai spus.
Cum o mamă își urăște copilul
și zei împart al lor mied
cu morți și muritori.
Te iubesc, mi-ai spus.
Cum strălucește curcubeul în lună nouă
și noaptea suspină al soarelui apus.
Te citesc în scrisori scrise-n lacrimile dintâi culese
de cei deja nenorociți de-a vieții preaursită.
Din Gheenă, Moira însuși ne traduce în cuvinte
de noi doar înțelese, să ne găsim și alte primăveri.
Paradisuri suspină absența noastră.
Să fi stat, ar fi înnebunit de ciudă zei
și nimfe s-ar fi înecat de râcă – atât ne-am iubit.
Să ne fi fost în scris altfel!
nenorocit fie,
că ne-am întâlnit.
Răbdare, să fi avut,
Dreptate – niciunul.
Nu timpul ne trece,
Ne-am trecut noi,
pe noi,
de noi.
În suflet ne pictăm idei a ce am fi putut fi,
Amintiri, ce nu au loc să se întâmple.
Nu timpul ne trece,
Să fi avut răbdare,
Să ne fi fost în scris, altfel.
Să mă iubești, prea mândru.
Ca să te uit eu, prea lacom, să-mi dai voie.
Un laș, să vrei să te fi iubit, cândva.
De-ți întâlnesc privirea, în sufletu-mi cu pietre arunci, și de-mi vorbești, atât venin, iubirea însăși se va fi sinucis.
Paradisu-mi l-ai pătat cu rău și smoală, nici să mai respir nu pot.
Să fi dat călărețul alb peste mine,
aș mulțumi sfinților pentru binele făcut,
decât sa mă fi cuprins tu, din nou.
De-ți mai strig numele, încă,
Mai bine mă blesteamă Dumnezeu.
– Of, ce vreme nesuferită! exclamă bărbatul de alături. Ea se miră singură când se pomeni rostind:
– Nu, vă înșelați. Nu trebuie sa spuneți ,,Ce vreme nesuferită”, ci ,,E o frumoasă zi cu ploaie”.
Bărbatul se întoarse spre Helene și o cercetă cu privirea.
Părea sinceră.
În clipa aceea, el dobândi două certitudini definitive: o dorea profund pe acea femeie și, dacă va putea, n-o va părăsi niciodată.
— Eric – Emmanuel Schmitt, ,,O zi frumoasă cu ploaie”
Lady in black 