Sufletul nu mi te mai vorbește fluent
nici ochii-ți nu mai știu.
Să fi fost negri? Răi? Să mă fi iubit?
Cât păcat.
Ce tragedie.

Să ni se fi spus cândva povestea,
că ne-am irosit timpul împreună
vorace căutând
să ne potolim setea dintr-un foc mocnit.

Doi viciați
luându-ne la întrecere pe sub cavouri
și îngăimând al morților cântec
de parcă liniștea lor ni s-ar fi cuvenit.

Și azi,
de-ar fi să ni se fi citit balada?
în cărți de poezie,
la lumina stelelor găsite de noi
în nopți cu semilună,
când ne alergam împreună, iar gheața,
nu se topea
nici pentru două, sau trei picături.

O fecioară
care vede marea pentru prima dată
și își închipuie că toate stelele îi sunt loiale.

Ca un copil,
care descoperă că soarele este tot stea,
iar superstițiile sunt doar o manieră
de a picta viața
în nuanțe de șampanie crudă și vin ars.

Când împreună,
noi doi,
un demon ziua
și noaptea prinde forme sfinte
precum un hulitor,
ce așteaptă să fie iluminat.

Azi?
Tot, de tot,
doar împreună.