De când eram mică l-am așteptat pe el. N-am știut niciodată cum îl cheamă, dar trebuia să fie al naibii de frumos! Doar era Făt – Frumos, nu? Și neapărat, avea nevoie de un cal! Alb, bineînțeles. Și fir-ar să fie, l-am așteptat. Cred că i-am scris și Moșului despre el. Într-o zi a venit unul. Fără cal, ce-i drept, dar îndeplinea condițiile. Într-o zi i-a venit calul. A plecat. Și ce să vezi? A apărut altul! Au apărut alții. Au plecat toți. Atunci mi-am dat seama că a fi făt – frumos, nu e nimic special. Sunt prea mulți. Și nu zic că sunt toți la fel, din contră, sunt tare diferiți, dar seamănă puțin.

Treaba e că în timp ce tu îl aștepți să te găsească, să te salveze, el așteaptă să apari.. să te salveze. Iar calul nu e pentru luptă. E pentru fugă.

Ok, ok, nimic rău cu asta. Dar în timp ce toată lumea îl vrea pe făt – frumos, eu am ajuns la concluzia că îl prefer pe Zmeu. Pentru că Zmeul nu are cal, iar spre deosebire de făt – frumos, știe exact ce își dorește. El nu așteaptă, el caută și găsește. Și are grijă s-o păstreze.