Eu pe tine te-am iubit prea târziu.

Era deja ora 9, și soarele răsărise demult. Tu ți-ai băut atunci cafeaua, fără să mai rămână un strop măcar, pentru o țigară. Ca să mai vorbim doar o clipă. Să ne împăcăm sau să ne despărțim cum trebuie. Dar tu ți-ai băut toată cafeaua și era doar ora 10 când mi-am dat seama că ibricul era plin. Tu ai așteptat, dar eu nu ți-am oferit o a doua cană de cafea.

Ce sens ar mai fi avut o țigară, doar o țigară, când ibricul era plin de cafea?

Pe la ora 11 abia mi-am făcut curaj să vin după tine. Dar într-o lume așa mică, unde totul e cunoscut, unde te-ai fi putut ascunde să nu te găsesc?

La ora 12 am realizat cât de puțin te cunosc. De o oră mă plimb haihui prin lume – ar fi trebuit să te găsesc.

Și mi-am amintit de ibricul plin de cafea și de țigara pe care n-ai mai apucat să o fumezi. La ora 14 abia te-am găsit într-o cafenea micuță de la capătul lumii. Mă așteptai. Știam că mă aștepți, pentru că mai aveai un strop de cafea și tocmai te pregăteai să-ți aprinzi o țigară – pesemne ultima. Ți-am zis să nu te grăbești. Ibricul e plin iar cafeaua va fi probabil numai bună de băut când ajungem acasă – pe la 9 era prea fierbinte.

Ne-am plimbat haihui prin lume câteva ore. Am avut timp să ne certăm și să ne despărțim. Apoi ne-am dat seama cât nu putem să trăim unul fără altul. În fine ne-am făcut curaj să ne spunem ce simțim. Și după ce ne-am împăcat, ne-am dus acasă.

Am avut dreptate. Pe la ora 21 cafeaua era încă caldă, numai bună de băut.

„E cam târziu pentru cafea, nu crezi?”

„Atunci lasă că o bem mâine. Va fi numai bună de băut când răsare soarele.”