Ar fi trebuit să-mi dau seama că inima ta nu este acasă pentru mine în momentul în care m-am pierdut în ea.

Și nu e mare.

Și eu m-am pierdut.

M-am trezit să mă uit la stele.

M-am trezit noaptea, devreme, la ora când sunt cele mai frumoase – să mă uit la stele.

Și m-am speriat groaznic. Nu știam unde sunt. Nu știam, sau nu mai știam, nu contează. N-am recunoscut locul, si poate ar fi trebuit – asta nu e acasă.

Nu ți-am recunoscut când bate – inima.

N-am reușit să ne sincronizăm, nicio clipă – am încercat.

Și atunci, cum să spun că sunt acasă, când nu reușesc să privesc măcar stelele?

Desigur, te-aș chema la mine, dar ..