Te-am iubit,
nu cum știi tu iubirea
mereu altfel.

Ca un copil, care întreabă
,,de ce” pentru prima oară.

Ca o ploaie în zi de primăvară
care șterge desenele în cretă colorată
a doi străini ce tocmai s-au îndrăgostit.

Eu, te-am iubit
nu cum știi tu iubirea,
mereu altfel.

Precum un lac,
înstrăinat de roua din apus,
și hotărât să curgă, la nesfârșit,
până se va întâlni cu Pluto în ceruri.

Eu, te-am iubit, cândva,
mereu altfel,
nu cum știi tu iubirea.

Un râu de adevăruri,
ce curge spre infinitul
poveștilor de ,,cum ar fi fost”
dintre o sfântă agnostică
și câțiva zei păcătoși, care visează încă,
să sărute nimfe ce nu mai respiră din cauza lor,
dar le-au fost, cândva, mirese.

Mereu altfel, cândva,
eu te-am iubit,
nu cum știi tu iubirea.

În al morților urlet
să fi găsit alinare, ca un prim sărut,
ce-ar fi urmat să fie,
dar doar atât.

Și în final,
cine se face vinovat?

Tu, infinit mi-ai dat.
Dar ai uitat
ce flori, de fapt, îmi plac.