Încă nu-ți știu ochii, decât vis Dar dacă ne-om cunoaște cândva, aievea, – îți zic, o să ne știe paradisuri, toate – Să plângă nimfele de dragul nostru.
Abisul cu jiind ne va privi și morții o să urle atât de tare, fără să știe – îi auzim, iar cântecul lor de năzuință, al nostru tropar.
Încă nu-ți știu ochii, decât vis. Dar într-o vreme, ochii-ți o să-i găsesc ca pe acasă.
De te vei pierde în anotimp prea rece pentru sufletul tău cald, să-ți aduci aminte, al meu păr roșu.
Și de noaptea va fi având semilună, – ce dacă ne vorbesc de rău toți zeii? – adăpost îți sunt.
Încă nu-ți știu ochii, decât vis, păgân. și când mă trezesc, îmi pare totul mult prea sfânt.
/ The difference between false memories and true ones is the same as for jewels: it is always the false ones that look the most real, the most brilliant.
Eu te-am iubit, mereu altfel, nu cum știi tu iubirea. Păcatul fie al meu.
Ca pe-un vis, ce a fost visat mereu, nevrând însă să se mai îndeplinească – a rămas un gând. Păcat îți fie.
Ca o poezie, în ale cărei rânduri Lilith și-a trimis îngerii – să bântuie penița ce doar se va fi apropiat de hârtie când, din ochii-ți negri abia de îmi iese un haiku.
S-ar fi zvonit cândva printre oamenii obișnuiți că ne iubim pe ritmul sufletelor ce încă își caută liniștea. Ce blasfemie!
Nici întunericul nu-l auzim când se ridică, să fi știut – e vremea să ne iubim, din nou. Păcat, să fi fost de noi.
Eu, cuvinte nu mai găsesc – pentru o scrisoare doar, să-i fi spus mamei:
,,Plec doar pentru o semilună mă duc să cumpăr flori”.
Eu, te-am iubit, Mereu altfel, nu cum știi tu iubirea. Păcatul meu.
Dezastrul, să se întâmple, n-ai avut răbdare. Păcatul tău.
Și când noi, doi păgâni, căutând să fure al nimfelor cântec, Dansam cu morții-n cimitire fără felinar în zi de cruce roșie – toți dumnezeii să se mire de așa ceva – Păcatul nostru.
Râdeam ca doi copii care abia au descoperit că pot colora doar conturul picăturilor de rouă, dimineața, pe asfalt. Păcat, fie de noi.
Tot, de tot, mereu și pentru totdeauna ne-am dorit.
Lady in black 