Alone, E. A. Poe

From childhood’s hour I have not been
As others were; I have not seen
As others saw; I could not bring
My passions from a common spring.
From the same source I have not taken
My sorrow; I could not awaken
My heart to joy at the same tone;
And all I loved, I loved alone.
Then – in my childhood, in the dawn
Of a most stormy life – was drawn
From every depth of good and ill
The mystery which binds me still:
From the torrent, or the fountain,
From the red cliff of the mountain,
From the sun that round me rolled
In its autumn tint of gold,
From the lightning in the sky
As it passed me flying by,
From the thunder and the storm,
And the cloud that took the form
(When the rest of Heaven was blue)
Of a demon in my view.

Inanis lamentatio pro Ana

Ți-i chin Manole,
Ți-i chin de tine!
Din Moira făcut-ai zgoandă
Și-a mea zodie din reverie ai hotărât!

Zici, că-ți jiind de mine?
Tu mare, meșter! Ci mie?
Un nume să-mi fi dat.

Că dragă-ți sunt; De să-ți fi fost,
Desuet, ci nu zic,

Te văd, Manole și-ți chin,
Cum stai zgulit și soarta-ți rea plângi!

Nu-ți fie de ocară? Ci ești satir!
Când sufletu-ți curat,
Cum mucegaiul.

La drept, cine-ți fi zis
Că a mea viață,
Acum, așa, va fi sfârșită?

Eu asfințită-s de prea mult,
Iar de gluma-ți,
N-a râs nimeni.
Ci chiar piatra surpă,
Încă.

Blestem 8

Pentru fiecare vorbă bună alteia,
Vedete-aș spânzurat în pom făr’ de rod.

Pentru fiecare căutătură apostată,
Drum spre casă fie-ți ca lumină a corbului pană.

Pentru fiecare cuvânt preastâpnic pe dinapoiul meu,
Să nu-ți surâdă zodia nici în sărbătoare de cruce roșie.

Pentru fiecare obidire prilejuită,
Însetat să fii orișicând, iar apa fie-ți tizig și smoală, veci.

Pentru fiecare prăpăd mușinat în suflet,
Vorba-ți fie vecinic proastă, nici Lilith nu te creadă.

Pentru fiecare reazăm scuturat,
Spăsirea fie-ți oprobriu, în etern.

Și o să știu, de bravura-ți cu apăsare!

Omnia transit

Te iubesc, îmi spui.

Cum heruvimi iubesc Tartarul
și draci praful de stele,
cules din ecoul celor
ce încă n-au cunoscut primavăra.

Te iubesc, îmi spui.

Cum gheața tânjește după sare
în zi de august
și fluturi își serbează a treia zi din viață.

Te iubesc, îmi spui.

Cum lupul se înclină leului
și trandafirul alb,
unui oarecare, roșu.

Te iubesc, mi-ai spus.

Cum o mamă își urăște copilul
și zei împart al lor mied
cu morți și muritori.

Te iubesc, mi-ai spus.

Cum strălucește curcubeul în lună nouă
și noaptea suspină al soarelui apus.

Se face vinovat // La douleur exquise

Eu te-am iubit, mereu altfel,
nu cum știi tu iubirea.
Păcatul fie al meu.

Ca pe-un vis,
ce a fost visat mereu,
nevrând însă să se mai îndeplinească
– a rămas un gând.
Păcat îți fie.

Ca o poezie, în ale cărei rânduri
Lilith și-a trimis îngerii
– să bântuie penița
ce doar se va fi apropiat de hârtie
când, din ochii-ți negri
abia de îmi iese un haiku.

S-ar fi zvonit cândva
printre oamenii obișnuiți
că ne iubim pe ritmul sufletelor
ce încă își caută liniștea.
Ce blasfemie!

Nici întunericul nu-l auzim
când se ridică, să fi știut
– e vremea să ne iubim, din nou.
Păcat, să fi fost de noi.

Eu, cuvinte nu mai găsesc
– pentru o scrisoare doar,
să-i fi spus mamei:

,,Plec doar pentru o semilună
mă duc să cumpăr flori”.

Se face vinovat // Basorexia

Eu, te-am iubit,
Mereu altfel, nu cum știi tu iubirea.
Păcatul meu.

Dezastrul, să se întâmple,
n-ai avut răbdare.
Păcatul tău.

Și când noi, doi păgâni,
căutând să fure al nimfelor cântec,
Dansam cu morții-n cimitire fără felinar
în zi de cruce roșie
– toți dumnezeii să se mire de așa ceva –
Păcatul nostru.

Râdeam ca doi copii
care abia au descoperit
că pot colora doar conturul
picăturilor de rouă,
dimineața, pe asfalt.
Păcat, fie de noi.

Tot, de tot, mereu
și pentru totdeauna ne-am dorit.

Nici demonii lui Solomon nu ne mai iartă.