Scrisoarea ei 2


De-ar fi să pleci, să-mi scrii, știi că mi se face dor de tine.
Câteva cuvinte doar, să-ți știu sufletul că e fericit.

Ți-ai lăsat părul să crească, oare? Ce culoare îl mai porți? Dar cafea, mai bei? Sau parcă era ceai alb. Ochii tăi, tot verzi? Erai înaltă sau mi s-a părut doar, de la pantofi.

De tine, eu nu pot uita, nici azi, nici totdeauna. Îți știu ochii, sunt verzi! Nu bei cafea, iar ceaiul nu-i cel alb.

Dar tu să-mi scrii! De pleci, știi, mi se face dor de tine.

Și poate păru-ți, l-ai lăsat să crească! Ce culoare îl mai porți, mă întreb.

Și oare, tu pe mine, mă mai iubești?

Quid occid amor?

Ucide toți trandafirii
Și dă-mi în cap, cu primăvara.

– Tu, mi-ai omorât deja, sufletul –

Cheamă nimfele apoi,
Să mă râdă toate,
Pentru când mi te vedeam mireasă.

– A ta trădare, tot răul, cel mai rău –

De frică, toți dracii te plângă!

– Cât suflet, tu? –

În ploaie, jurământ va fi făcut
Și vorba-ți, așa proastă;

– A ars –

Cuvântu-ți, i-e satir

– Și-n zodie, tot mincinoasă? –

Zâmbești, în somn,
Și tainic chipu-ți!

El // Ea 7

-Drac să-mi fii
-În Gheena să ne fi văzut
-Altminteri?
-Înger, profan
-Tizic de ființă!
-Nici mărul nu mai înflorește
-Făcut-ai din soare, zgură!
-Blestemată-ți zodia –
-Vorba, mincinoasă?
-Crezu-mi, încă!
-Suflet, cu Lilith, de mult plecat
-Atât rău, și pomul sfânt murit-a
-Dor, mai ai?
-Să colind, pe morți doar
-Aievea?
-Încă.
-Îți îngân, în vorbă proastă
-Îndrăznești, să?
-Încă
-Păcatu-ți faci, cu mine!
-Slut om, iar sufletu-ți tizic!
-Îți îngân, în vorbă proastă!
-Sufletu-ți, prăpăd fie!
-În taină rea, soarta fie-ți!
-În lemn sfoiegat s-asfințești!
-Îți îngân, în vorbă proastă. Îndrăznesc?
-Îndrăznește, să.
-Ne iubim,
-Încă.

esse vel non esse, in aeternum

De mă pierd, cândva, în noapte,
gându-ți cum la mine?

Idee într-al tău suflet
sau stea de drum spre casă?

Când tu, Mefisto însuși să mi te fi văzut
și de-ți fi sărutat doar fruntea,
în Paradis să creadă, iar!

Să-mi fi tu, reazăm
de mă înec,
ori ștrec drept spre Gheena?

Păru-ți roșu și morți ce-și au crucea-n lemn
îți cântă psalmi de bunărevedere.

De-ți zic, mi-ai fi tu cântec de zi bună?
Ori, în zi de cruce roșie
cu Faust să îngâni imn
al celor nefericiți din zodie
de flori de mai, de mult uitată.

Eu, te rog!

Tu zâmbești, iar
somnu-ți lin

el // ea 6

-Dă-mi noapte, ca să te citesc în stele
-Flori din soare sau, poate, un copac înflorit
-Nimeni nu ne știe!
-Nimeni să nu ne știe!
-În nori, să te scriu cu petale de flori
-În ploaie, eu, te desenez
-Cu cretă –
-Câte o amintire, în fiecare picătură
-Din părul tău, să scriu rapsodie, încă. Și rouă din frunzele de toamnă, cântec –
-Adio?
-Bună dimineața.
-Nimeni, să nu ne știe!
-Când soare va să fie, tu primăvară-mi;
-Oglindă-n, sufletu-ți! Să mă știi că-ți sunt.
-Și de va fi să ningă, te strig, să nu mă uiți.
-Nici veacuri nu m-ar face!
-Tu, piatră prețioasă!
-Aievea-mi vorbești?
-Dă-mi noapte, nimeni să nu ne știe. Aievea.

Postargument // 3

– Până acum ți-am vorbit, cum îți place. Dar eu nu te înțeleg!
– Vorba-mi?
– Cuvintele tale, sunt prea mari, pentru mine.
– Vorba-mi mare, zici. Vorba-ți, rea.
– Te mint, dar te iubesc.
– Vorba-ți rea, desuet?
– Da și îmi pare rău.
– Astă dată? Ochii-ți clari sau tulburi? Fie-ți de ocară, altfel!
– Te-am mai mințit, poate.
– Sufletu-ți, sperjur!
– Urât îmi vorbești.
– Jurământ s-ar fi făcut, în semilună, pentru totdeauna!
– sau 2, sau 3.
– Crezu-ți mincinos?
– Da.
– Cuvântu-ți?
– La naiba cu el.
– Suflet, cât?
– N-am.
– De ce zici că nu mă înțelegi?

el // ea 5

– Tu și ce armată?
– Am atât dor, aievea iți vorbesc.
– De-mi vorbești în flori de mai –
– Îngerii, să mă pedepsească.
– Cât te-a costat?
– Să-ți fi vorbit, iar? Amintiri,
trăite încă,
în valuri ce vor sa vină.
– Cât suflet?
– Amintiri –
– Uitate?
– Așteptând – jurământ de dragoste
– Împlinit?
– Sperjur!
– Nici gândul nu-l mai ai.
– Cicatrici, din lumini colorate,
gata de pus în brad
– Un copil!
– De către el, da.
– Și morții?
– Al lor cor cântă de vești bune,
înaintea celor cu sufletul doar jumătate viu.
– Tu, nu.
– Eu am iubit, încă. Nu cred.
– Cu pânză albă, spânzurați.
– Alb, dar nu ceresc.
– Să știe zeii tuturor celor-
– Să nu fie!
– Să nu fi fost, doar mort,
la al cărui mormânt de s-au plâns lacrimi de dor
– Și se va știi, între noi,
se va fii.

Malus amore solemne

N-o să te uit.
Cum mi-ai zis că mă iubești?
precum o zodierița mi-ai amăgit sufletul.

Mi te visasem să-mi fii mireasă
în rochie albă
de lună nouă,

cu buchet de margarete
culese din ambrozia sfinților ce n-au prins loc în rai,
ai venit la mine să-mi spui,

Stai!
Vorbă proastă.
– zâmbești în somn.

Candid, să cred că pentru mine,
Îngeri răi și cimitire vesele doar, gândul tău.
Tu, ochii-ți verzi.

Sufletu-ți, pierdut;
De când cu nimfele pe Venus
te jucai așteptând în zi de mai

eclipsă, din apus de flori de câmp;
și zeii privesc pe tine
tu, furând din al lor mied

să-mi dai foc
– a mea privire
să te pot îmbrățișa,
Aievea.
Ce vorbă proastă.