Nu sunt vinovată pentru că cei vinovați sunt doar cei ce își doresc să fie și eu știu că sunt acolo undeva, oameni care nu doresc ca eu să fiu vinovată. Pentru că oamenii nu pot fi mai mult decât susțin că sunt. Există doar ce spun alții despre mine. Chit că este corect sau nu. Există doar ce spun alții cum la fel, există doar ce spun eu, despre mine chiar sau despre alții. Important este să fii crezut! Să fii crezut, adică să te creadă alții poate, când spui ceva total la ne la locul lui.
Eu acum o să povestesc ceva, dar să nu ascultați decât dacă o să mă credeți pe cuvânt! Vă spun asta pentru că poate chiar mi s-a întâmplat, cândva.
să povestesc?
POVESTESC!!!
Eram mai mică,
Eram mai scundă, și este foarte important aceste detaliu, deși înălțimea mea exactă nu este așa importantă, vă spun sincer. Îl cunoscusem deja pe el, sau poate încă nu, cert este el cunoaște întreaga întâmplare și n-o să ghiciți, dar nu m-a crezut! Eram pe plajă; eram pe o plajă și răsărise deja soarele și eu mă plimbam prin mare. Am mers, am tot mers, până ce, m-am scufundat de tot! Curios lucru, că m-am scufundat de tot zic, pentru că sunt o înotătoare tare pricepută. Și m-aș fi așteptat la ceva feeric, aproape romantic, cum i s-a întâmplat în Țara Minunilor lui Alice dar nu!! Era tare urât, un amestec de nămol sau poate era nisip și alge împuțite de ți se face silă doar ce le vezi. Am început să tot înot în jos, măcar să scap de rahatul ăsta împuțit, nu?
MĂ! CUM VORBESC??
[da, scuze]
Am început să tot înot în jos, măcar să scap de aici. Decizia a fost bună, apa s-a curățat deodată, ca și când mă aflam în cu totul alt loc! Era aproape transparentă și mirosea a flori.
Era aproape transparentă și mirosea a flori, apa. Curcubee imense și pești de toate culorile și formele îmi treceau printre picioare jucându-se ba unul cu celălalt, ba celălalt cu unul. Aș fi rămas acolo, sincer, mi-a plăcut mult rău. Aș mai fi rămas acolo puțin și uite, tot m-am dus, am tot înotat, în jos sau în sus cam neclară situația. Și foarte bine am făcut sau așa cred acum, sau așa am crezut atunci, cam neclară situația sincer. Pentru că am găsit cei mai frumoși oameni pe care aș fi putut să- i fi găsesc, mai ales într-o astfel de circumstanță.
Am găsit cei mai frumoși oameni pe care i-aș fi putut găsi mai ales în situația în care mă aflam sau poate erau pești sau altfel de alge, cam neclară situația sincer. Sigur îmi este că se aflau în niște peșteri mici și nu tare înalte dar cu o lumină caldă. Am plecat repede, că, dacă mă îndrăgostesc ?? Apoi cu ăla, cum rămâne??????? Că parcă, da, încă ne iubeam amândoi, pe amândoi!
Am plecat repede și de data asta am dat de nimic. Ciudată senzație, să înoți așa în neant parcă, în întuneric gol. Partea proastă este că mi-am dat seama că îmi place. O viață întreagă m-am temut de întuneric și când m-am confruntat cu adevărat cu el, cu bezna, să aflu că mi-e frică de frica însăși. Sau încă nu am descoperit eu încă acel ceva care mă îngrozește. Când eram copil credeam că mă tem de moarte, asta până când a murit mama, să-mi dau seama că tot ce rămâne apoi este dorul. Și apoi, poate și eu am murit de ceva timp și doar am uitat. Pentru că am văzut o lumină în întunericul ăla așa, gol. Așa am cunoscut peștii cu bec.
Am cunoscut peștii cu bec. Să nu judeci o carte după copertă? Mai bine, să nu judeci un pește după bec! Unii au lumina roz, alții verde, dar toți sunt egal de urâți. Și uite, totuși, nu am învățat nimic de la ei. Ar putea să locuiască unde vor ei, sus la apa care miroase a flori sau în apa împuțită, chiar în peșterile frumoase. Dar stau în întuneric, pentru că au bec, nu pentru că sunt urâți. La ce le-ar folosi becul unde e deja lumină ?? Așa și cu mine, la ce să-mi folosească ochii dacă nu văd nimic? Și da, m-am dus mai departe. Întâmplarea face, am ajuns la mal.
[Am ajuns la mal]
mai bine stăteam acolo
mai bine
Și tot așa, nu e corect dacă nu mă crede că am fost, e vinovat dacă el așa crede, că nu am fost.
Stau aici, în fața tuturor, pentru că am luat cândva, o decizie. Posibil că, nu a fost total vina mea. Înainte de a-mi trage scândura de sub tălpi, vă rog, ascultați-mi această ultimă reprezentație, de murit, m-am hotărât oricum, nu vreau să mai trăiesc.
CORTINA!
Ce s-a întâmplat între mine și el, ar fi trebuit să rămână doar între noi! Vina, să fi fost a mea? hmmm... aș zice că da, dar așa se pierde din romantism și cum ne vom mai putea împăca vreodată? Dacă stăm să speculăm, eu l-am ucis și totuși, poate cineva să dea vina cu adevărat pe mine?
[măi fată, ăștia vor să mă scoată nebună]
shhh!! încă se joacă!
PAUZĂ! NU MĂ POT ÎNȚELEGE CU MINE!
[te rog, hai să nu fiu dificilă, mă spânzură ăștia aiurea, după zic că n-am avut noroc în viață]
BINE. DOAR PENTRU MINE FAC ASTA, DACĂ NU ERAM EU, PLECAM DE MULT, SĂ-MI FIE CLAR!
[evident, pentru cine altcineva]
cortina!!!!!!!!
Sunt câteva momente importante în viața mea. Sunt trei momente importante în viața mea.
Să mai zic, că am ezitat? Da! Am ezitat să-l omor, pentru că atât de bună sunt! I-am povestit chiar despre peștii cu bec! Dar destul despre mine, să vă spun despre el:
Eu sunt Dalila și îmi urăsc părinții. Eu sunt Dalila și îmi iubesc mult părinții!
Cu așa nume, soarta mi-a fost decisă pentru că dalile sunt plante perene! Sunt și eu născută cândva dar mă cheamă Dalila!
Ce nume frumos. Ce nume urât!
Destul despre mine, să vă spun despre el:
Ochii lui erau așa, ca ambra, față de ai mei, care sunt tot ochi, dar altă culoare. Cu așa ochi, mai contează cum te cheamă? Are și păr, adică nu era chel. Parcă negru sau șaten sau blond adică nu se vopsea poate se vopsea. Are ochii așa ca ambra și părul mai blond așa și avea și nume. Eu îi ziceam mereu altfel că David parcă nu merge cu Dalila. Avea și nume, dar eu îi ziceam oricum mereu altfel, dar destul despre mine.
scenă!
[cum am fost??]
AM FOST MINUNATĂ! PERFECTĂ! NICIO BURTĂ, NICIO BÂLBĂ, SUPERB!
bravoooo!!!
am respectat chiar didascaliile! fără cuvinte sunt!
Ziceam desuet, am scris Despre dragoste în 2017, prin februarie. Aveam, cât, 21 ani (??). Și am povestit acolo, frumos tare, cum se compară dragostea cu un nou fel de mâncare preferat, cu o tunsoare (???????) sau, preferată mea, ciocolata amară! Eram copil, mă scuz, fără drept la acuz.
Am zis eu, nu știu multe despre dragoste. Nici acum nu știu, cu o mică completare. Sunt sigură de un fapt, am zis de câteva ori până atunci, TE IUBESC fără a fi iubit. Pentru că acum, pe el, îl. Corect? Dar nu neapărat. Cine și cum poate să îndrăznească a-mi zice, că nu a fost dragoste, aia? Poate doar respectivul, pe care, l-am. Corect? Aș zice da, dar nici măcar.
De-ar fi acum să compar dragostea cu ceva, ar fi cafeaua. Mie îmi place cafeaua rece, cu 3 sau 5 cuburi de gheață, 1 sfert cafea, 3 sferturi lapte de ovăz și puțin îndulcită cu sirop de agave. Deși, prefer matcha. Iubitul meu însă, o bea neagră, caldă, simplă. Ce zic eu, cafeaua este unul din cele mai personale lucruri din viața unui om. Efectiv, se aplică perfect ideea de fiecare cu ce îi place.
Cam așa și cu dragostea. Sau, în dragoste mai bine zis. Pentru că sunt lucruri diferite zic eu. Apoi, la ce bun, să ai un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, nu?
În februarie 2017 am scris Despre dragoste, despre cum credeam eu că funcționează dragostea pe când aveam 21 ani și nu iubisem deloc, pe nimeni, niciodată. Adevărul este, nu am suferit cu adevărat din dragoste în acel moment. Evident, eram sigură că cerul și pământul se terminaseră cu tot cu relația mea de 6 luni care va fi avut să fie pe veci. Aveam 16 ani și nu mă rănise nimeni până atunci sau nu cred. Dar a fost momentul când devenisem mai fericită (post despărțire).
Adevărul este, până la 21 ani nu am făcut nicio greșeală, ca să pot spune, știu ce este dragostea, ce-ar fi să scriu despre (mă cam bufnește râsul). Când am început să fac greșeli diverse, am reușit să sufăr. Și brusc viața mea a fost semnificativ, mai bună. Paradox? Nu chiar. Am fost tristă, foarte, am făcut cunoștință cu THE BITCH aka anxietatea și când am fost fericită, fiecare „acea” zi a fost (și este) pur și simplu, Cea mai bună zi din viața mea!
Așa fiind, da, sunt mai fericită. Poate îmi sprijin adevărul pe o himeră (??), dar cine poate spune? – Nimeni! Exact, nimeni, pentru că anxietatea, precum dragostea sau felul cum ne bem cafeaua, este atât de personal, încât orice altă părere în afară de cea proprie este efectiv, degeaba.
Am zis de dragoste, de trecut. În mitologia greacă sunt Moirele sau Sorțile, trei surori care îți decid, ei bine, soarta. Mai exact, când ți se va fi terminat viața. Ce gând rău, nu? Faptul că cineva are puterea asta, supremă, de a decide cât trăiești. Dar evident, decizia Sorților este puternic influențată de felul cum fiecare trăiește prezentul. Real? Mergi la stânga și întâlnești persoana vieții tale sau la dreapta și te va fi călcat o mașină! Un fapt care există, explicat cum îmi place mie rău de tot, printr-o poveste. Despre povești, am multe eu de zis, dar data viitoare poate.
Ce zic este, de trecut ne temem, și sincer! Veste bună însă, a fost și nu mai trecem, prin. Dar viitorul… viitorul, este sursă primă de anxietate, indiferent de context. Sunteți cu mine? Rezonați? Eu sper, să zicem, da. O veste însă, ci nu s-ar fi (încă) zărit om sau ființă care să știe ce îl așteaptă.
Cel mai înspăimântător îmi pare însă, prezentul. Cu toții știm povestea cu drobul de sare – așa și eu! Mă plâng, mă tem de ceva ce poate nici nu va fi. Fiecare le avem pe ale noastre, unii spală roșiile în 7 ape de 3 ori, eu mă panichez de ce nu există și e în regulă. Ce ar trebui, mai mult, empatie. Dar asta este un alt subiect, despre care am multe rău de zis. Pentru că pe cât de frumos cuvântul, pe atât de greu ne vine să fim, empatici.
Viitorul este tare incert în perioada asta. Al meu, știu sigur, că. Săptămâna asta cred e prima din ultimii doi ani când am reușit să dorm, ceva mai bine. Și de aici și gândul ăsta, despre anxietate. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni?
Ieri am avut o zi proastă. Și mă gândeam acum, de dimineață, că ieri, nu există. Ieri nu a fost. Pentru că nu sunt de acord că „ce nu te omoară te face mai puternic.” Este o afirmație eronată din punctul meu de vedere. Teoretic mori zilnic câte puțin, iar ce „nu te omoară” te cam lasă plin de cicatrici. Uneori sunt vânătăi, ceea ce este excelent!
În cazul meu, ziua de ieri a fost cu totul o mare vânătaie. Apoi, de nu ar fi fost, de unde atâta vânătaie? Că doar nu a fost acolo de când mă știu. M-am hotărât, o să-mi asum, și ziua de ieri, iar azi o să încerc, să fie ceva mai bine. Evident, mă doare încă, nu mă pot mișca prea bine, dar până la urmă, cine?
Este adevărat, unele lucruri sunt pur și simplu, nu le poți schimba sau măcar controla. În cazul meu, așa m-am născut. Tot ce se poate face în situații de genul, să controlăm atitudinea noastră față de ceea ce ni se întâmplă, maxim să acceptăm.
Eu sunt norocoasă, ar fi ciudat să nu recunosc. Am multe persoane care știu că deși mie nu mi-ar păsa uneori dacă n-aș mai fi, ei n-ar fi de acord. Și în egoismul meu de om simplu, asta mă face mai fericită și nu prea mai doare.
Și de asta nu vreau ca ieri să nu fi fost. De asta ieri nu trebuie să nu fi existat. Pentru că azi nu este cea mai bună zi, dar apoi vine mâine. Azi, pentru mine este acea zi, de mâine. M-am trezit cu soare în ochi.
Dacă ți-aș spune să-mi scrii o scrisoare, ai face-o?
Și oare, ce să conțină? Cum deunăzi jurământ făcut-ai în florile de mai? Sau cum de a ta dragoste o lume întreagă și mai mult știa sau cum doar nimfele știau, crezu-ți mincinos, încă. Cum, mă adori? Sau că nu ești așa laș, și îmi vei fi spus adevărul, măcar acum, în lună plină. E păcat să minți, nici râia nu te iartă. De mă minți, să-mi scrii frumos, cu diacritice, să nu mă supăr! Destul visurile, sparte-mi sunt, la loc fie cu al tău suflet, fie spart, ori fie că nu-i. De vorba să-ți fie curată, nu te preocupa, te rog. Fii tu sincer și de inima cu drag, eu să înțeleg tot. Prin poștă, ori o telegramă, fie și e-mail. Ci de se va fi pierdut, de vină suntem amândoi.
O Goddess! hear these tuneless numbers, wrung By sweet enforcement and remembrance dear, And pardon that thy secrets should be sung Even into thine own soft-conched ear: Surely I dreamt to-day, or did I see The winged Psyche with awaken’d eyes? I wander’d in a forest thoughtlessly, And, on the sudden, fainting with surprise, Saw two fair creatures, couched side by side In deepest grass, beneath the whisp’ring roof Of leaves and trembled blossoms, where there ran A brooklet, scarce espied:
Mid hush’d, cool-rooted flowers, fragrant-eyed, Blue, silver-white, and budded Tyrian, They lay calm-breathing, on the bedded grass; Their arms embraced, and their pinions too; Their lips touch’d not, but had not bade adieu, As if disjoined by soft-handed slumber, And ready still past kisses to outnumber At tender eye-dawn of aurorean love: The winged boy I knew; But who wast thou, O happy, happy dove? His Psyche true!
O latest born and loveliest vision far Of all Olympus’ faded hierarchy! Fairer than Phoebe’s sapphire-region’d star, Or Vesper, amorous glow-worm of the sky; Fairer than these, though temple thou hast none, Nor altar heap’d with flowers; Nor virgin-choir to make delicious moan Upon the midnight hours; No voice, no lute, no pipe, no incense sweet From chain-swung censer teeming; No shrine, no grove, no oracle, no heat Of pale-mouth’d prophet dreaming.
O brightest! though too late for antique vows, Too, too late for the fond believing lyre, When holy were the haunted forest boughs, Holy the air, the water, and the fire; Yet even in these days so far retir’d From happy pieties, thy lucent fans, Fluttering among the faint Olympians, I see, and sing, by my own eyes inspir’d. So let me be thy choir, and make a moan Upon the midnight hours; Thy voice, thy lute, thy pipe, thy incense sweet From swinged censer teeming; Thy shrine, thy grove, thy oracle, thy heat Of pale-mouth’d prophet dreaming.
Yes, I will be thy priest, and build a fane In some untrodden region of my mind, Where branched thoughts, new grown with pleasant pain, Instead of pines shall murmur in the wind: Far, far around shall those dark-cluster’d trees Fledge the wild-ridged mountains steep by steep; And there by zephyrs, streams, and birds, and bees, The moss-lain Dryads shall be lull’d to sleep; And in the midst of this wide quietness A rosy sanctuary will I dress With the wreath’d trellis of a working brain, With buds, and bells, and stars without a name, With all the gardener Fancy e’er could feign, Who breeding flowers, will never breed the same: And there shall be for thee all soft delight That shadowy thought can win, A bright torch, and a casement ope at night, To let the warm Love in!
Când eram mică îmi plăceau mult de tot păpădiile. Specific, puful, de. Îmi plăcea să le caut și să mă joc cu ele și când zbura puful, părea ca fiind un fel de fulgi de nea, care se joacă. Sau așa îmi părea mie. S-a întâmplat acum câțiva ani, eram cu niște prietene într-un parc și am găsit toate patru câte un trifoi cu patru foi, care ar trebui să aducă noroc. A fost, însă, unul din cei mai proști ani pe care i-am trăit până acum. Bine, probabil exagerez și sunt dramatică, ca de-obicei. Dar standardul era destul de sus, nu? Adicăăă, găsisem un trifoi cu patru foi! Asta e totuși problema mea. Pentru că mi-am setat o așteptare mai mult sau mai puțin realistă, în baza unei micuțe plante. Sau poate nu mi-am pus dorința care trebuia, cum trebuia (??) S-a întâmplat asta totuși acum mult timp, și este atât de neimportant, pentru că oricum nu mai pot schimba, absolut nimic. Și apoi, eșecul meu, clar nu se datorează unei plante. Am acasă un trifoi, roz. A fost cadou, de la un „prieten” și e foarte frumoasă plăntuța mea, se vede, la acel moment, mi-a fost dată, cu drag, mult. De câțiva ani, de când o am, niciodată nu au crescut 4 frunzulițe. Pentru că, de fapt, cele patru foi, sunt o anomalie. Mă gândesc, probabil, cândva mi-a fost atât de rău încât am început să caut trifoi, cu patru foi și pentru că l-am și găsit, probabil am vrut să cred, mi se va schimba norocul, ceea ce evident nu este adevărat. probabil, așa a fost, nu mai știu, nu mai contează, a fost.
A fost. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, niciodată, nu?
Te iubesc, cum morții venerează liniștea unui apus în zi de soare plin și lună nouă.
Te iubesc, cum corbii tânjesc al nimfelor cântec, pe când zeii odihnesc în al lor colț veșnic visând la constelații, într-un paradis care încă nu există.
Te iubesc, cum un număr infinit negativ pe o carte de tarot, pierdută printre florile uscate dintr-o carte veche, într-o bibliotecă, care, uneori, când plouă, suspină și ea.
Te iubesc, cum o poezie recitată pe asfalt de un păgân care se reneagă pe sine și, făcând pace cu soarta altora poate mai speră, încă, să te va fi întâlnit.
Te iubesc, cum un înger te tachinează sărutându-te în somn, și tu te superi, crezând că mă minți, când de fapt, e doar frig afară, și a mai căzut, o stea.
Am o problemă, de câteva săptămâni, nu mai pot să scriu. Sau nu mai știu. Sau n-am inspirație. Credeam că a fi scriitor înseamnă să scrii, mereu, zilnic, câte ceva nou. Poate nu sunt,,,,,, — ba da, sunt! Am fost cu iubitul meu până la Tîrgu Jiu, acum două săptămâni, să ne sărbătorim și credeam, sincer că o să mă inspire! Și parcă mai rău n-am mai scris. I-am spus lui S în glumă, că mi-a furat inspirația, și s-a întristat. Dar eu vorbeam serios, sunt prea fericită!
Îmi e bine, sunt fericită, dar există o problemă, pentru că, cândva, citeam din poeziile mele vechi și am descoperit ceva interesant. De-a v-ați ascunselea, de exemplu, am scris-o în 2017, în fața Coloanei fără sfârșit, când am fost prima dată în Tirgu Jiu. Am stat la același hotel ca acum, cu S, dar eram singură. Și probabil am scris despre ce mi-aș fi dorit să-mi fie.
Am încă un exemplu, de anul trecut, înainte să ne fi cunoscut, eu și S. Stabilisem o întâlnire cu un băiat, care nu mi-a mai zis ulterior nimic. Eram deja machiată și aranjată și nu era să irosesc o ținută drăguță, din cauza unui băiat, nu? Am mers la cafeneaua mea preferată, Coffee Store și am scris ceva, pentru el. Evident, nu-i vreau răul, nici nu-l cunosc, dar pe moment am luat-o atât de personal și chiar am fost puțin tristă. Și iată, a ieșit ceva, zic eu, bun din toată asta.
Am 3 povești, pe care le exploatez și sunt triste și frumoase, în felul lor. Acum, sunt fericită. Și nou e ca și cum mi-aș dori să nu mai fiu, trebuie doar să mai ies la întâlnire, cu mine! Da, îmi place să ies la întâlnire cu mine, să beau matcha, poate chiar să servesc masa, împreună doar cu mine, o mică vizită la DM și chiar la ExLibris sau Anticariatul Unu, de ce nu? Știu, sunt persoane care nu se simt confortabil să petreacă timp cu ei însuși, dar mie îmi dă cel mai bun reset. Îmi dă timp să fiu singură, cu mine, să-mi aduc aminte de rău, în caz că îmi e prea bine ( * insert sarcastic tone * ).
Și probabil, asta trebuie să fac. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni, nu?
Lady in black 