Ieri a fost cea mai proastă zi din viața mea – nu mai aveam zahăr, pentru cafea. Cafeaua a fost amară – nu mai aveam zahăr și ne-am certat. Ne-am certat – iubirea însăși a fugit de noi, pesemne, s-a speriat. Abia hotărâsem cine merge să ia zahăr sau măcar cine va face mâine cafeaua.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Fotografii, încă nepictate, din amintiri neîntâmplate încă!

Astăzi este cea mai tristă zi, din viața mea. De-am fi avut un gram de sare, doar! Poate, ne-am fi împăcat. Atât ne-am certat, luna chiar a răsărit mai devreme, de teama noastră, nici soarele să nu ne mai vadă!

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru! Furtună – vise nevisate, măcar în suflet să fi fost!

Mâine va fi cea mai tristă zi din viața mea. Toate stelele se vor ascuns, înspăimântate – genune! – iar florile, toate, vor fi veștejit cu mult înainte să ne fi trezit.

Atât păcat, noi doi! Ce tragedie! Să fi creat așa un monstru – măcar să ne fi fost de ocară! – prea mândri, amândoi. Vom fi lăsat, în loc, prăpăd; uragan de lacrimi – neplânse – născut va fi din taifun de visuri, ce nu vor mai fi împlinite, nicicând.

Atât păcat! Ce tragedie, va fi fost, de noi.