Ar fi trebuit să-mi dau seama că inima ta nu este acasă pentru mine în momentul în care m-am pierdut în ea. Nu e mare, iar eu m-am pierdut, căutând adăpost. Mai apoi, m-am trezit să mă uit la stele. M-am trezit, noaptea, devreme, la ora când sunt cele mai frumoase ele, stelele. M-am speriat, pentru că nu știam unde sunt. Nu știam, sau nu mai știam, nu contează. N-am recunoscut locul, și poate ar fi trebuit, dar asta nu e acasă. Nu ți-am recunoscut când bate, inima. N-am reușit să ne sincronizăm, nicio clipă – am încercat. Și atunci, cum aș putea spune că sunt acasă, când nu reușesc să privesc măcar stelele?

Desigur, te-aș chema la mine, dar ..