Dacă e ceea ce îți dorești, înseamnă că o să ai pentru ce regreta. Dacă ai pentru ce regreta, înseamnă că o să ai ce să-ți amintești. Dacă o să ai ce să-ți amintești, înseamnă că nu ai de ce regreta. Dacă nu ai de ce regreta, înseamnă că nu avu rost să regreți.
E sâmbătă seara. În jur de ora 19:10. Toată ziua a plouat. Toată ziua te-ai uitat pe geam cum plouă. Ești plictisit. Sau obosit. Nu-ți dai seama ce simți. Nu-ți mai amintești cum e să simți. Îți este frică. Și te întrebi într-una când ai avut timp să te schimb. Îți dai seama că te-ai pierdut, undeva, pe drum. Cel mai rău te sperie faptul că nu te mai recunoști. Te uiți în oglindă, și întrebi, „ce naiba faci?” Nimic. Nu primești niciun răspuns. Țipi, „CE NAIBA FACI?” Dar nici măcar ecoul nu-ți răspunde. Ce naiba, nu ești Iona. Ești singur. Ce prostie, nu ești singur. Nimeni nu te înțelege. Nici măcar n-ai încercat să vorbești cu cineva. Îți este frică. Simți că te sufoci. Nu-ți mai simți inima. Te panichezi. Inima începe să-ți bată rapid. Nu e în piept, o simți în stomac, în brațe, în picioare, în păr, în unghii. Te panichezi. Doare. Doare tare. Nu știi unde doare. Ești speriat. Cum ai ajuns pe jos ? Îți strângi corpul cu toată forța. În sfârșit plângi. Doamne, ce bine e. Și plângi. Nu ști de ce plângi, și asta te sperie, te panichează. Inima îți bate din ce în ce mai tare. În piept. Și țipi: „CE NAIBA FACI?” Nu te aude nimeni. Nu te-a auzit nimeni nici acum. Nu reușești să-ți miști buzele. Corpul nu te ascultă. Nu înțelegi ce se întâmplă. Îți este frică. Vrei să te ridici. Vrei să înțelegi ce se întâmplă cu tine. Încerci să te ridici. Încerci să înțelegi ce se întâmplă cu tine. Minți. Ști ce se întâmplă cu tine. Dar nu poți să te miști. Nu te poți controla. „CE NAIBA FACI?” Te ridici. Încerci să te calmezi. Te calmezi. Gata, nu-ți mai aleargă inima. Verifici. Nu mai doare. Te uiți în oglindă. Verifici. Nu mai plângi. De fapt nu mai ai lacrimi. Nu o să mai ai lacrimi. Întrebi „de ce?”. Iar minți. Ști, dar nu vrei să-ți mai amintești. Te gândești că trebuie să schimbi ceva. Acel ceva. Îți este frică. Nu vrei să mai doară. Nu așa. Și țipi iar, „CE NAIBA FAC, NU-S FĂCUT DIN HÂRTIE!”. De data asta te aud părinții. Te uiți la ceas. E 19:20.
Sunt o fată obișnuită. Gen nu’s model Victoria’s Secret, dar nici nu fac reclamă la Mc. Dar sunt fată.
Și recunosc, am fost în situații de genul “lasă-mă îmi place” de câteva ori. Și am vorbit serios. Când am fost în situații de genul “lasă-mă în pace”, am vorbit și mai serios.
Am multe prietene care au vorbit serios când au spus “lasă-mă în pace”. Într-o discuție cu o prietenă, aceasta a zis că respectă băieții care înțeleg cuvântul “nu”.
Eu nu sunt de acord. Nu este vorba de respect. Este vorba de limba română și puțină educație. Tocmai de aceea nu simt nevoia de a scoate feminista din mine și să generalizez. Țin totuși să fac reclamă la Schweppes și să precizez că bărbații nu prea fac treaba asta.
Acestea fiind spuse, băieți, înțelegeți vă rog când nu înseamnă DA, și când NU înseamnă NU.
Pentru voi nu știu dacă contează. Dar pentru noi este important.
Da, acesta este un rant.
#sorrynotsorry
Eu nu cred în destin.
Eu cred în alegeri.
Când eram mică eram sigură că universul are grijă să-ți aranjeze viața. Toate erau puse la punct. Întâlnirea cu zmeul din povești și povestea de dragoste ce avea să urmeze, cariera de prințesă și finalul fericit.
Am dat doar de prinți, strâng bani pentru coroniță de flori, iar la final n-am ajuns încă.
Am ales să aleg. Am ales să aștept după zmeul care mă va face prințesă, și, alături de care voi avea parte de finalul ală drăguț pe care îl vreau eu neapărat.
Iar până atunci, chiar dacă destinul nu prea a fost de acord, eu totuși am ales să fiu fericită.
Ciocolata amară are un gust deosebit. Prima oară e ceva nou. Te intrigă. N-are niciun gust. Apoi ți se pare dulce. Dintr-o dată devine amară. Câteoată prea amară. Mă rog, depinde de ciocolată. Apoi rămâne fără gust.
Ai părul lung. E minunat, nu? Mai ales dacă e culoarea ta naturală. Îl tunzi și-l vopsești. E păr, crește. Nu contează. Nu-ți mai place. Îl lași să crească. Ajungi iar la culoarea ta naturală. E mai bine așa (?)
Ai primit o carte pe care ți-o doreai mult. Termini de citit cartea pe care ai început-o înainte. Începi în sfârșit să citești cartea pe care ți-ai dorit-o atât de mult. E gata fără să-ți dai seama. E gata mult mai repede decât ți-ai fi dorit să fie. Hotărăști că este cartea ta preferată și o vei citi din nou și din nou. Bineînțeles, o pui la loc sigur în bibliotecă, să nu o pierzi, să nu i se întâmple, Doamne ferește ceva. Și e un loc atât de sigur, încât uiți de ea, atunci când descoperi noua ta carte preferată.
Mergi la prieteni în vizită, și descoperi noua ta mâncare preferată. Te hotărăști că nu o să mai mănânci niciodată altceva, decât pește la cuptor, cu sosul ală minunat pe care nu ști să-l faci, dar încerci. De la o vreme îți dai seama că nici nu mai ști rețeta. Când mergi la cumpărături ocolești raionul cu pește. Ai mâncat atât de mult pește, încât ți se face rău, doar când te gândești la pește.
E iarnă și nu a nins. Ce Crăciun e ăsta, fără zăpadă?? În sfârșit ninge. Ești cel mai fericit om. Și ninge din nou. Da, e ok, nu te plângi. Și iar ninge. Și începi să te întrebi când naiba vine primăvara? Normal, te-ai săturat de atâta zăpadă.. Deși, ești conștient că, la vară, îți vei dori să vină iar iarna, cu multă, multă zăpadă, cu peisajele acelea superbe. Dar e normal, nu?
Ești tare curios să vezi cum e. Toată lumea face asta. Și toată lumea e fericită când face asta. Știi prea bine că îți va face foarte mult rău. Dar ești curios să vezi cum e. Și tragi primul fum. Te îneci. Ce naiba e așa mișto? Ai tușit 10 minute în continuu. Tocmai de aceea mai tragi un fum. Ha! Ești ok. La al treilea fum începe să-ți placă. Și ești conștient că-ți face rău. îți spune toată lumea. Scrie chiar și pe pachetul de țigări. Dar e deja prea târziu. Ești deja dependent.
Nu-mi place să scriu dspre dragoste, pentru că nu știu cum. Dar dacă cineva m-ar întreba vreodată cum văd eu treaba asta, așa aș răspunde. Iar dacă m-ar întreba de ce, aș spune că oamenii sunt diferiți, și iubesc diferit.
Cum poți fi cel mai bun, când acesta există deja ? De multe ori se întâmplă ca această persoană să fie chiar cea pe care o admiri mai mult. Frustrant, nu ?
Toți își doresc să fie cei mai buni. Cei mai buni doctori, cei mai buni artiști, cei mai buni gunoieri. Iar în momentul în care acest lucru se întâmplă, toți devin mediocri.
De aici pornesc controversele: Dar el e cel mai bun comentator sportiv! Ea este cea mai bună actriță! El este cel mai bun fashion designer! Cea mai bună cântăreață! Cel mai bun medic! Ba nu, e ăla! Ba a fost aia!
Eu nu cred că există cea sau cel mai bun. Dar cred în voință și ambiție.
Cred că cel mai important este să reușești să ai puterea de a te ridica atunci când ești jos.
Nu cred că există cel mai bun. Dar sigur există cel mai puternic.
pronoia (n.) the belief that the universe is conspiring in your favor.
Ne este teamă să vorbim. Ne este teamă să iubim. Ne este teamă să ne fie teamă. Ne este teamă să ne fie dor.
Ne este teamă să vorbim despre iubire, despre teamă, despre dor.
Ne spunem cuvinte fără a avea conversații.
A vorbi este o artă. Una dintre cele mai frumoase. Un cuvânt poate distruge oameni sau poate distruge zidul dintre aceștia.
Dar ne este teamă să vorbim. Așa că nu mai vorbim. Nu spunem „te iubesc!” persoanei dragi, nu înfruntăm persoana de care ne temem și nu vorbim cu cel de care ne este dor. Distrugem oameni prin tăcere.
„Hai la un suc/alcool, după preferință. Poate mai vorbim.” —
2016!!!!!
New year, new me! Anul ăsta am zis că totul o să fie diferit! O să iau totul de la capăt, o să mă schimb, totul va fi perfect! În prima lună am lucrat la încredere. Prieteni noi, șanse noi, totul o să meargă perfect. Și a fost. Am investit tot timpul în mine, și chiar a fost o lună de care îmi aduc aminte cu drag.
În februarie m-am hotărât să-mi asum riscuri. Am făcut lucrurile de care mă temeam cel mai mult. Trăiască oamenii mișto care stau lângă tine, și atunci când nu-ți este prea bine.
În martie norișorul lila mi s-a transformat în piatră, și s-a aruncat de la etajul 17.
În aprilie toate s-au schimbat. Vremea, oamenii, tendințele în modă.. Și încă nu-mi dau seama dacă schimbările au fost în bine sau în rău.
Mai a fost super. Niciodată nu m-am simțit mai singură.
În iunie nu s-a schimbat decât atitudinea mea. Știam ce îmi doresc, știam ce trebuie să fac. În iunie am cunoscut oameni mișto.
Iulie și august au fost simpatice. Norișorul lila s-a întors.
Septembrie mi-a fracturat coloana și mi-a rupt 3 coaste.
În octombrie a plecat un om simpatic, m-a împăcat cu altul și mai simpatic și am făcut cunoștință cu oameni noi. Unii simpatici, alții nu.
Noiembrie m-a mai îmbătrânit cu un an și mi-a adus o găleată de vești bune.
În decembrie am fost tare fericită.
E 2017. Nu am reușit să fac nimic din ce mi-am propus în 2016. Anul ăsta vreau să fiu surprinsă.
Dac-ar fi să iei de-a gata un singur adevăr fundamental al vieții, ia-l pe acesta: nu vei ajunge să îmbătrânești decât alături de bărbatul cu care ți se potrivesc.. poveștile. —
Lady in black 