Pe mine mă cheamă Dalila. Mă cheamă Dalila și am nume de curvă, sau așa îmi spunea la biserică unde mergeam cu părinții mei. Și mai era o fată, tot cu nume de curvă, Izabela, evident, ne-am împrietenit, curva la curvă trage, nu? Da, păi, era fata asta, Dalila și un băiat blond cu un nume - ferească - Samson și Dalila cică l-ar fi trădat pe el, ca o curvă care era. Izabela asta, altă nebună, n-a vrut să creadă în ce i s-a spus să creadă, sau ceva de genu și pentru asta, au defenestrat-o!! Mi-am urât părinții pentru treaba asta, că mă duceau la biserică, ei n-au înțeles, riscam să devin ca Dalila din poveste dacă continuam! Sau e invers, mă duceau, ca să nu fi ajuns. Dacă m-ar fi chemat Ana? Ca aia a lu' Manole, proastă. Adicăă, dă-te și tu de-o parte, ce stai așa ca proasta să dea ăla cu nămol pe tine? Deci nici Ana. Nici Maria nu merge, aia e prea sfântă, nici măcar nu se spală cică. Sfântă și împuțită. Izabela? Așa-i, au aruncat-o pe geam. Ioana? Nu, că aia a ars, altă isteață. Păi cum dracu să mă fi chemat? Lili! Aia e mai rea decât mine parcă. Vezi, toate astea sunt doar pentru că cineva, cândva s-a hotărât să rezolve toate problemele universului dând vina pe o femeie. Poate Eva nici n-a existat sau o chema Mara și de asta a mușcat din măr, i s-a părut interesant. Poate nici Eva, nici Mara, poate a fost șarpele ăla sau era crocodil oare? Poate Dumnezeu există de fapt și a dat vina pe crocodil, ăsta a dat vina mai departe pe Mara sau Alexandra. Dar dacă totul este fals, tot ce am zis eu mai sus este complet fals și uite, cineva, cândva, când toți dormeam și ne iubeam mult încă, a inventat acel zvon groaznic, cum că femeile sunt hoațe? Și dacă toată lumea a fost de acord, cum aveți acum pretenția, voi, bărbați, să nu fiți înșelați, furați și mințiți, de femei? Cine este cu adevărat vinovat aici, noi că ne supunem și ne comportăm precum am fost scrise sau voi, care doar vă dați cu părerea? Și dacă, Adam sau Raul ar fi mușcat primul din măr? Ați fi suportat rușinea? La fel ați fi trăit sau mai asumat? Ar mai fi suportat Ana mizeriile lui Manole sau i-ar fi trântit o tigaie în cap? Ioana ar fi fost erou de război și Izabela ar fi fost pusă-n calendar ca brâncovenii. Dalila ar fi rămas și ea cu băiatul pe care îl iubește, Dalila din poveste. Eu însă, n-am făcut nimic, nu am furat, nici să-l mint, nici să-l înșel. Eu, sunt Dalila, și nu sunt vinovată, eu doar l-am omorât.
Despre moarte știu mai multe decât despre propria-mi viață. Trăiesc, respir, uneori chiar plâng și uite, deși trăiesc, sunt toată vie. E toată viața mea - nu foarte lungă - am murit deja, de vreo câteva ori. Jur! Prima dată am murit cel mai mult, pentru că am murit de durere. Aveam 5 ani doar când a murit mama, mama mea. Eram atât doar mare cât să știu că, uite, încă îmi e dor de ea.
mama
Mama mea a fost singura care m-a iubit vreodată. Sau poate nu, dar așa vreau eu să știu, altfel, s-ar putea să o uit și apoi ce? Tata s-a dus și foarte bine, ducă-se! Pentru că din cauza lui am murit a doua oară, de plâns. Am plâns, pentru că sunt doar cât sunt, pentru că nu sunt mai înaltă sau să fiu bărbat sau mai puternică, poate să-l fi apărat. Îl urăsc pentru că m-a abandonat, pentru că s-a lăsat omorât și pentru că m-a făcut să plâng!
MI-E DOR DE TINE TATI
Să mori, moartea, e o glumă. dorul însă, de ăsta îmi e teamă. Dorul rămâne și e un nenorocit. Să mor? Dacă îmi doresc - îmi doresc să mor - o oră maxim și gata, moartă sunt! Zic o oră, adică, trebuie să mă pregătesc și eu puțin, nu? Mama m-a învățat că niciodată nu știi ce se poate întâmpla, dacă mă întâlnesc cu cineva important, trebuie să mă aranjez! Puțin rimel, unghiile făcute, neapărat ruj și cea mai scurtă sexi fustă. Mă gândesc că vreau să mor și îmi cam vine să râd, dar nici asta nu mai pot, am murit deja de râs. Asta a fost a treia oară când am murit, de râs. Poate defapt nici nu m-am oprit vreodată dar ce să mai știu.
Cândva, l-am omorât pe el. A meritat. Eu, nu sunt vinovată. Am suferit, am plâns, apoi am râs.
O să fiu sinceră, nu mai știu să scriu. Nu mai știu sau nu mai pot, în final, ideea e că nu-mi mai iese. Problema e că, încă îmi place. Este o problemă, una mare, pentru că obișnuiam să scriu ceva zilnic. Un cuvânt, o idee, uneori doar o literă, la final ieșea ea, poezia, acea poezie pe care o visam, la care mă tot gândisem dar nu știam exact ce lipsește ca să poată fi completă. Dorm în continuare cu caietul lângă mine, port creionul în păr și o foaie de hârtie mereu în geantă, în caz că îmi vine o idee. Uite că, nu vine. Am început să scriu Dalila, mă distrez foarte mult scriind Dalila. Mă gândeam să-mi închid blogul, să renunț la scris, poate s-a terminat, nu mai e pentru mine, nici eu pentru el. Dar, dacă n-aș mai scrie, sincer, ce altceva aș putea face? Să cânt, nu știu, nici cu cifrele nu mă pricep. Hai mai stau, poate îmi trece. Între timp, mâine postez ceva ciudat.
Azi sunt Matilda sau Melisa sau Medeea. Eu sunt Matilda: pentru o zi n-am omorât pe nimeni. Azi doar, sunt vinovată!
* sunt vinovată *
[AZI DOAR]
Eu sunt Matilda și pentru o zi doar sunt vinovată de faptul că nu am ascultat de el, de instinctul meu, de faptul că ar fi trebuit să-l omor, să-i omor și mai ales, să o omor. Destul despre altceva, azi doar, fie despre mine! Pentru că nici noaptea nu mă simt liberă cum ar fi trebuit. Ai zice că semănăm? Eu și Melisa? Sau Mara și Dalila? Nu, azi sunt vinovată, azi nu sunt Dalila! Ar fi fost mai bine Jezebel dar tot nu începe cu M!
de ce m?
DE CE DALILA TOTUȘI?
[și jezebel?]
PENTRU CĂ ANA E DEJA, a lui Manole!
da.
Se spune că Parisul este pentru îndrăgostiți. Sau așa am citit eu, într-un film. Ei, și? Ce-o fi rău cu asta?
dacă nu am timp?
timp? ce timp?
SĂ FIU ÎNDRĂGOSTITĂ
Să iubesc. Să fiu, să iubesc, dar dacă nu am timp să rămân îndrăgostită? Atunci ce? Pur și simplu, pentru că, dacă eu și dorul am face dragoste, din noi s-ar naște patima. Dacă eu și dorul am divorța, pe pământ ar mai rămâne doar ceva rebel, cum ar fi un izvor din munți sau o floare crescută pe asfalt.
CE FRUMOS
Dar iată, am făcut dragoste doar cu el și s-a născut dorul și când am divorțat a rămas doar răzbunarea. Ce să-i faci? Dacă aș fi Matilda sau Melisa poate chiar Medeea, pentru doar o zi, sigur nu l-aș fi cunoscut. Ce să-i faci?
Eu sunt Dalila și azi, îmi place litera M. De ce? Pentru că
Nu sunt vinovată pentru că cei vinovați sunt doar cei ce își doresc să fie și eu știu că sunt acolo undeva, oameni care nu doresc ca eu să fiu vinovată. Pentru că oamenii nu pot fi mai mult decât susțin că sunt. Există doar ce spun alții despre mine. Chit că este corect sau nu. Există doar ce spun alții cum la fel, există doar ce spun eu, despre mine chiar sau despre alții. Important este să fii crezut! Să fii crezut, adică să te creadă alții poate, când spui ceva total la ne la locul lui.
Eu acum o să povestesc ceva, dar să nu ascultați decât dacă o să mă credeți pe cuvânt! Vă spun asta pentru că poate chiar mi s-a întâmplat, cândva.
să povestesc?
POVESTESC!!!
Eram mai mică,
Eram mai scundă, și este foarte important aceste detaliu, deși înălțimea mea exactă nu este așa importantă, vă spun sincer. Îl cunoscusem deja pe el, sau poate încă nu, cert este el cunoaște întreaga întâmplare și n-o să ghiciți, dar nu m-a crezut! Eram pe plajă; eram pe o plajă și răsărise deja soarele și eu mă plimbam prin mare. Am mers, am tot mers, până ce, m-am scufundat de tot! Curios lucru, că m-am scufundat de tot zic, pentru că sunt o înotătoare tare pricepută. Și m-aș fi așteptat la ceva feeric, aproape romantic, cum i s-a întâmplat în Țara Minunilor lui Alice dar nu!! Era tare urât, un amestec de nămol sau poate era nisip și alge împuțite de ți se face silă doar ce le vezi. Am început să tot înot în jos, măcar să scap de rahatul ăsta împuțit, nu?
MĂ! CUM VORBESC??
[da, scuze]
Am început să tot înot în jos, măcar să scap de aici. Decizia a fost bună, apa s-a curățat deodată, ca și când mă aflam în cu totul alt loc! Era aproape transparentă și mirosea a flori.
Era aproape transparentă și mirosea a flori, apa. Curcubee imense și pești de toate culorile și formele îmi treceau printre picioare jucându-se ba unul cu celălalt, ba celălalt cu unul. Aș fi rămas acolo, sincer, mi-a plăcut mult rău. Aș mai fi rămas acolo puțin și uite, tot m-am dus, am tot înotat, în jos sau în sus cam neclară situația. Și foarte bine am făcut sau așa cred acum, sau așa am crezut atunci, cam neclară situația sincer. Pentru că am găsit cei mai frumoși oameni pe care aș fi putut să- i fi găsesc, mai ales într-o astfel de circumstanță.
Am găsit cei mai frumoși oameni pe care i-aș fi putut găsi mai ales în situația în care mă aflam sau poate erau pești sau altfel de alge, cam neclară situația sincer. Sigur îmi este că se aflau în niște peșteri mici și nu tare înalte dar cu o lumină caldă. Am plecat repede, că, dacă mă îndrăgostesc ?? Apoi cu ăla, cum rămâne??????? Că parcă, da, încă ne iubeam amândoi, pe amândoi!
Am plecat repede și de data asta am dat de nimic. Ciudată senzație, să înoți așa în neant parcă, în întuneric gol. Partea proastă este că mi-am dat seama că îmi place. O viață întreagă m-am temut de întuneric și când m-am confruntat cu adevărat cu el, cu bezna, să aflu că mi-e frică de frica însăși. Sau încă nu am descoperit eu încă acel ceva care mă îngrozește. Când eram copil credeam că mă tem de moarte, asta până când a murit mama, să-mi dau seama că tot ce rămâne apoi este dorul. Și apoi, poate și eu am murit de ceva timp și doar am uitat. Pentru că am văzut o lumină în întunericul ăla așa, gol. Așa am cunoscut peștii cu bec.
Am cunoscut peștii cu bec. Să nu judeci o carte după copertă? Mai bine, să nu judeci un pește după bec! Unii au lumina roz, alții verde, dar toți sunt egal de urâți. Și uite, totuși, nu am învățat nimic de la ei. Ar putea să locuiască unde vor ei, sus la apa care miroase a flori sau în apa împuțită, chiar în peșterile frumoase. Dar stau în întuneric, pentru că au bec, nu pentru că sunt urâți. La ce le-ar folosi becul unde e deja lumină ?? Așa și cu mine, la ce să-mi folosească ochii dacă nu văd nimic? Și da, m-am dus mai departe. Întâmplarea face, am ajuns la mal.
[Am ajuns la mal]
mai bine stăteam acolo
mai bine
Și tot așa, nu e corect dacă nu mă crede că am fost, e vinovat dacă el așa crede, că nu am fost.
Ziceam desuet, am scris Despre dragoste în 2017, prin februarie. Aveam, cât, 21 ani (??). Și am povestit acolo, frumos tare, cum se compară dragostea cu un nou fel de mâncare preferat, cu o tunsoare (???????) sau, preferată mea, ciocolata amară! Eram copil, mă scuz, fără drept la acuz.
Am zis eu, nu știu multe despre dragoste. Nici acum nu știu, cu o mică completare. Sunt sigură de un fapt, am zis de câteva ori până atunci, TE IUBESC fără a fi iubit. Pentru că acum, pe el, îl. Corect? Dar nu neapărat. Cine și cum poate să îndrăznească a-mi zice, că nu a fost dragoste, aia? Poate doar respectivul, pe care, l-am. Corect? Aș zice da, dar nici măcar.
De-ar fi acum să compar dragostea cu ceva, ar fi cafeaua. Mie îmi place cafeaua rece, cu 3 sau 5 cuburi de gheață, 1 sfert cafea, 3 sferturi lapte de ovăz și puțin îndulcită cu sirop de agave. Deși, prefer matcha. Iubitul meu însă, o bea neagră, caldă, simplă. Ce zic eu, cafeaua este unul din cele mai personale lucruri din viața unui om. Efectiv, se aplică perfect ideea de fiecare cu ce îi place.
Cam așa și cu dragostea. Sau, în dragoste mai bine zis. Pentru că sunt lucruri diferite zic eu. Apoi, la ce bun, să ai un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, nu?
În februarie 2017 am scris Despre dragoste, despre cum credeam eu că funcționează dragostea pe când aveam 21 ani și nu iubisem deloc, pe nimeni, niciodată. Adevărul este, nu am suferit cu adevărat din dragoste în acel moment. Evident, eram sigură că cerul și pământul se terminaseră cu tot cu relația mea de 6 luni care va fi avut să fie pe veci. Aveam 16 ani și nu mă rănise nimeni până atunci sau nu cred. Dar a fost momentul când devenisem mai fericită (post despărțire).
Adevărul este, până la 21 ani nu am făcut nicio greșeală, ca să pot spune, știu ce este dragostea, ce-ar fi să scriu despre (mă cam bufnește râsul). Când am început să fac greșeli diverse, am reușit să sufăr. Și brusc viața mea a fost semnificativ, mai bună. Paradox? Nu chiar. Am fost tristă, foarte, am făcut cunoștință cu THE BITCH aka anxietatea și când am fost fericită, fiecare „acea” zi a fost (și este) pur și simplu, Cea mai bună zi din viața mea!
Așa fiind, da, sunt mai fericită. Poate îmi sprijin adevărul pe o himeră (??), dar cine poate spune? – Nimeni! Exact, nimeni, pentru că anxietatea, precum dragostea sau felul cum ne bem cafeaua, este atât de personal, încât orice altă părere în afară de cea proprie este efectiv, degeaba.
Am zis de dragoste, de trecut. În mitologia greacă sunt Moirele sau Sorțile, trei surori care îți decid, ei bine, soarta. Mai exact, când ți se va fi terminat viața. Ce gând rău, nu? Faptul că cineva are puterea asta, supremă, de a decide cât trăiești. Dar evident, decizia Sorților este puternic influențată de felul cum fiecare trăiește prezentul. Real? Mergi la stânga și întâlnești persoana vieții tale sau la dreapta și te va fi călcat o mașină! Un fapt care există, explicat cum îmi place mie rău de tot, printr-o poveste. Despre povești, am multe eu de zis, dar data viitoare poate.
Ce zic este, de trecut ne temem, și sincer! Veste bună însă, a fost și nu mai trecem, prin. Dar viitorul… viitorul, este sursă primă de anxietate, indiferent de context. Sunteți cu mine? Rezonați? Eu sper, să zicem, da. O veste însă, ci nu s-ar fi (încă) zărit om sau ființă care să știe ce îl așteaptă.
Cel mai înspăimântător îmi pare însă, prezentul. Cu toții știm povestea cu drobul de sare – așa și eu! Mă plâng, mă tem de ceva ce poate nici nu va fi. Fiecare le avem pe ale noastre, unii spală roșiile în 7 ape de 3 ori, eu mă panichez de ce nu există și e în regulă. Ce ar trebui, mai mult, empatie. Dar asta este un alt subiect, despre care am multe rău de zis. Pentru că pe cât de frumos cuvântul, pe atât de greu ne vine să fim, empatici.
Viitorul este tare incert în perioada asta. Al meu, știu sigur, că. Săptămâna asta cred e prima din ultimii doi ani când am reușit să dorm, ceva mai bine. Și de aici și gândul ăsta, despre anxietate. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni?
De-ar fi să pleci, să-mi scrii, știi că mi se face dor de tine. Câteva cuvinte doar, să-ți știu sufletul că e fericit.
Ți-ai lăsat părul să crească, oare? Ce culoare îl mai porți? Dar cafea, mai bei? Sau parcă era ceai alb. Ochii tăi, tot verzi? Erai înaltă sau mi s-a părut doar, de la pantofi.
De tine, eu nu pot uita, nici azi, nici totdeauna. Îți știu ochii, sunt verzi! Nu bei cafea, iar ceaiul nu-i cel alb.
Dar tu să-mi scrii! De pleci, știi, mi se face dor de tine.
Și poate păru-ți, l-ai lăsat să crească! Ce culoare îl mai porți, mă întreb.
Ieri am avut o zi proastă. Și mă gândeam acum, de dimineață, că ieri, nu există. Ieri nu a fost. Pentru că nu sunt de acord că „ce nu te omoară te face mai puternic.” Este o afirmație eronată din punctul meu de vedere. Teoretic mori zilnic câte puțin, iar ce „nu te omoară” te cam lasă plin de cicatrici. Uneori sunt vânătăi, ceea ce este excelent!
În cazul meu, ziua de ieri a fost cu totul o mare vânătaie. Apoi, de nu ar fi fost, de unde atâta vânătaie? Că doar nu a fost acolo de când mă știu. M-am hotărât, o să-mi asum, și ziua de ieri, iar azi o să încerc, să fie ceva mai bine. Evident, mă doare încă, nu mă pot mișca prea bine, dar până la urmă, cine?
Este adevărat, unele lucruri sunt pur și simplu, nu le poți schimba sau măcar controla. În cazul meu, așa m-am născut. Tot ce se poate face în situații de genul, să controlăm atitudinea noastră față de ceea ce ni se întâmplă, maxim să acceptăm.
Eu sunt norocoasă, ar fi ciudat să nu recunosc. Am multe persoane care știu că deși mie nu mi-ar păsa uneori dacă n-aș mai fi, ei n-ar fi de acord. Și în egoismul meu de om simplu, asta mă face mai fericită și nu prea mai doare.
Și de asta nu vreau ca ieri să nu fi fost. De asta ieri nu trebuie să nu fi existat. Pentru că azi nu este cea mai bună zi, dar apoi vine mâine. Azi, pentru mine este acea zi, de mâine. M-am trezit cu soare în ochi.
Lady in black 