- Și uite, sunt aici, eu sunt Dalila și mărturisesc, nu am fost mereu așa. Mărturisesc sincer, dar nu pot să-ți zic pentru că e secret. Așa că să faci bine să mă crezi! Înainte să fi fost eu cum sunt acum, am fost cândva manechin, într-o vitrină de pe Calea Moșilor. Și pe când eram manechin soarta mi-a fost compromisă și atunci. Păi ziua mă îmbrăcau în toate alea, numai și doar rochii și toate elegante, cum s-ar zice și ar fi. Și noaptea uneori mă țineau dezbrăcată. Imaginează-ți ce rușine îmi era. Pentru că toți se holbau la mine, când zic toți, toți!
mă crede oare?
E TÂMPIT
* Mă Crede *
Da, pentru că toți se holbau la mine, da, toți. Și așa am devenit eu de fapt femeie. Noroc că nu bărbat, nu cred că mi-ar fi plăcut. Zic sincer, nu mi-a fi plăcut prea mult. Dar da, așa am devenit eu de fapt femeie, de draci! Mă crezi, nu?
- Evident, wow îmi pare rău că ai trecut prin așa ceva, atât de traumatizant.
- Dar vezi că ești tâmpit?
- ???
- Tâmpit sau mincinos, oricum toți mincinoșii sunt tâmpiți, că de ce să minți. Cum dracu să fi fost manechin? Așa proastă mă crezi? Atât mă crezi tu pe mine în stare. Maxim vrăjitoare maxim vampir, de-ar fi fost să fiu. Na că nu-s. Atâta s-a putut. Voi bărbații, ați spune orice, ca să ne-o tragem cu voi. Vezi? De asta a murit și David, de prea mult tâmpit ce era, de asta o să mori și tu și alții.
Cam așa a fost anul meu, precum Floarea Soarelui. Atât că, nu așa faimos, precum. Van Gogh (iubitul!) zicea – întrebat fiind – că marea lui dragoste a fost Floarea Soarelui. Într-o scrisoare către Theo – fratele lui – cum aspiră ca viața-i să fie precum o Floarea Soarelui, să se îndrepte mereu, spre lumină. Și cam ăsta a fost anul meu, da.
Pentru că la fiecare nou început de ianuarie îmi place să reflectez la anul ce tocmai a trecut și să scriu despre el, uneori mai mult, uneori mai puțin. Pentru că primul meu post – exact acum 10 ani – a fost un rezumat al anului trecut. Și să-i zicem obicei. Dar iată, aveam 20 ani și acum am cu 10 mai mult, cel puțin în buletin.
Se spune că trebuie să faci toate greșelile până să faci 30, eu am făcut destule, probabil o să mai tot fac. De anul ăsta sunt destul de mulțumită. Pentru că am antagonizat atâția ani niște copii. E adevărat, m-a afectat mai toată viața dar au crescut și ei, nu? Până la urmă să dau vina pe niște copii de 11 – 12 ani, e cam cretin din partea mea, nu? Și mă bucur că am rezolvat asta, îmi e mie mai bine, îndrăznesc să zic, sunt ceva mai fericită.
Apoi m-am tuns. Da, m-am tuns, și asta după ce toată lumea a tot repetat cât de bine îmi stă cu părul lung. Așa și? Mie îmi place! Și de aici, multe altele, precum, să spun nu. Și a fost urât, e vorba de peste 20 de ani. Și mai ales că e vorba de cineva la care mă așteptam să-mi fie toată viața. Pentru că da, așa știam, că. Și e cum e.
Și am început să scriu Dalila, din plictiseală. Și poate reușesc să fac ceva ce nu există încă, poate. Cât despre poezie? Rămâne prima mea dragoste, am multe lucruri pregătite, zic eu frumoase, pentru anul ăsta, la care lucrez de ceva timp. Și poate reușesc să mă las de fumat.
Știu, nu este rezumatul pe care îl postez de obicei dar de ce să scriu ceva ce nu mai rezonează cu mine? Pentru că sunt multe persoane și lucruri – pe care le adoram acum poate 3 zile – care da, nu mai rezonează cu mine. Știu doar, iubesc să scriu, orice, oricum și chiar oriunde. Asta simt să nu se schimbe curând.
Vă las cu poza noastră de sărbători și motivul pentru care zâmbesc – ceea ce îmi doresc și pentru voi – zilnic. Da, sunt norocoasă.
Poezia este cuvânt, iar cuvântul este dragoste, Chiar fie un haiku desuet poveste dintr-o literă, A mea preferată fie I.
I, din Ioana și Maria și sigur Sergiu Desigur, Cristian, destin și frați sau viață, mami, tati și familie Flori și cățeluși, noi doi ci actual fim patru, Noi și de față fie în fapt, dadaism.
Iată-mă, Ioana, dintr-o literă doar, Se făcu, magie. Pardon, poezie.
Ziceam că nu suport minciuna, așa e, nu-mi place, nu o suport. Dar, cine? Apoi, am terminat relații, prietenii multe din cauza sau mai bine zis, datorită. Datorită, da, pentru că mai bine termini din viața ta cu cineva care îți face doar rău decât să trăiești așa, nu? Doare, e urât, deloc ușor, dar uneori aproape merită.
Eu am pățit de curând, dar altfel. Eu m-am mințit singură de data asta. Și cum mi-am permis? Pentru că ea rămâne în continuare cea mai sinceră persoană pe care eu am cunoscut-o vreodată, în același timp, cea mai rea. Ea, cea mai bună prietenă a mea!
Am știut mereu că e rea. Nu că mi s-ar fi ascuns cândva, sau cum. Am știut mereu că e ciudată, sau eu eram pentru ea ciudată și poate ăsta este motivul pentru care am fost atât timp prietene, pentru că eram mereu, diferite și la fel, întotdeauna. Am idealizat nu doar persoana dar și legătura dintre noi. Și iată, eșecul s-a întâmplat. Eșec, trădare, să-i spunem cum o fi. Sunt sigură că și ea simte la fel. Problema e, eu o să o iert, niciodată și sunt sigură că nici ea. Și e, cum e.
Pe mine mă cheamă Dalila. Mă cheamă Dalila și am nume de curvă, sau așa îmi spunea la biserică unde mergeam cu părinții mei. Și mai era o fată, tot cu nume de curvă, Izabela, evident, ne-am împrietenit, curva la curvă trage, nu? Da, păi, era fata asta, Dalila și un băiat blond cu un nume - ferească - Samson și Dalila cică l-ar fi trădat pe el, ca o curvă care era. Izabela asta, altă nebună, n-a vrut să creadă în ce i s-a spus să creadă, sau ceva de genu și pentru asta, au defenestrat-o!! Mi-am urât părinții pentru treaba asta, că mă duceau la biserică, ei n-au înțeles, riscam să devin ca Dalila din poveste dacă continuam! Sau e invers, mă duceau, ca să nu fi ajuns. Dacă m-ar fi chemat Ana? Ca aia a lu' Manole, proastă. Adicăă, dă-te și tu de-o parte, ce stai așa ca proasta să dea ăla cu nămol pe tine? Deci nici Ana. Nici Maria nu merge, aia e prea sfântă, nici măcar nu se spală cică. Sfântă și împuțită. Izabela? Așa-i, au aruncat-o pe geam. Ioana? Nu, că aia a ars, altă isteață. Păi cum dracu să mă fi chemat? Lili! Aia e mai rea decât mine parcă. Vezi, toate astea sunt doar pentru că cineva, cândva s-a hotărât să rezolve toate problemele universului dând vina pe o femeie. Poate Eva nici n-a existat sau o chema Mara și de asta a mușcat din măr, i s-a părut interesant. Poate nici Eva, nici Mara, poate a fost șarpele ăla sau era crocodil oare? Poate Dumnezeu există de fapt și a dat vina pe crocodil, ăsta a dat vina mai departe pe Mara sau Alexandra. Dar dacă totul este fals, tot ce am zis eu mai sus este complet fals și uite, cineva, cândva, când toți dormeam și ne iubeam mult încă, a inventat acel zvon groaznic, cum că femeile sunt hoațe? Și dacă toată lumea a fost de acord, cum aveți acum pretenția, voi, bărbați, să nu fiți înșelați, furați și mințiți, de femei? Cine este cu adevărat vinovat aici, noi că ne supunem și ne comportăm precum am fost scrise sau voi, care doar vă dați cu părerea? Și dacă, Adam sau Raul ar fi mușcat primul din măr? Ați fi suportat rușinea? La fel ați fi trăit sau mai asumat? Ar mai fi suportat Ana mizeriile lui Manole sau i-ar fi trântit o tigaie în cap? Ioana ar fi fost erou de război și Izabela ar fi fost pusă-n calendar ca brâncovenii. Dalila ar fi rămas și ea cu băiatul pe care îl iubește, Dalila din poveste. Eu însă, n-am făcut nimic, nu am furat, nici să-l mint, nici să-l înșel. Eu, sunt Dalila, și nu sunt vinovată, eu doar l-am omorât.
O să fiu sinceră, nu mai știu să scriu. Nu mai știu sau nu mai pot, în final, ideea e că nu-mi mai iese. Problema e că, încă îmi place. Este o problemă, una mare, pentru că obișnuiam să scriu ceva zilnic. Un cuvânt, o idee, uneori doar o literă, la final ieșea ea, poezia, acea poezie pe care o visam, la care mă tot gândisem dar nu știam exact ce lipsește ca să poată fi completă. Dorm în continuare cu caietul lângă mine, port creionul în păr și o foaie de hârtie mereu în geantă, în caz că îmi vine o idee. Uite că, nu vine. Am început să scriu Dalila, mă distrez foarte mult scriind Dalila. Mă gândeam să-mi închid blogul, să renunț la scris, poate s-a terminat, nu mai e pentru mine, nici eu pentru el. Dar, dacă n-aș mai scrie, sincer, ce altceva aș putea face? Să cânt, nu știu, nici cu cifrele nu mă pricep. Hai mai stau, poate îmi trece. Între timp, mâine postez ceva ciudat.
Nu sunt vinovată pentru că cei vinovați sunt doar cei ce își doresc să fie și eu știu că sunt acolo undeva, oameni care nu doresc ca eu să fiu vinovată. Pentru că oamenii nu pot fi mai mult decât susțin că sunt. Există doar ce spun alții despre mine. Chit că este corect sau nu. Există doar ce spun alții cum la fel, există doar ce spun eu, despre mine chiar sau despre alții. Important este să fii crezut! Să fii crezut, adică să te creadă alții poate, când spui ceva total la ne la locul lui.
Eu acum o să povestesc ceva, dar să nu ascultați decât dacă o să mă credeți pe cuvânt! Vă spun asta pentru că poate chiar mi s-a întâmplat, cândva.
să povestesc?
POVESTESC!!!
Eram mai mică,
Eram mai scundă, și este foarte important aceste detaliu, deși înălțimea mea exactă nu este așa importantă, vă spun sincer. Îl cunoscusem deja pe el, sau poate încă nu, cert este el cunoaște întreaga întâmplare și n-o să ghiciți, dar nu m-a crezut! Eram pe plajă; eram pe o plajă și răsărise deja soarele și eu mă plimbam prin mare. Am mers, am tot mers, până ce, m-am scufundat de tot! Curios lucru, că m-am scufundat de tot zic, pentru că sunt o înotătoare tare pricepută. Și m-aș fi așteptat la ceva feeric, aproape romantic, cum i s-a întâmplat în Țara Minunilor lui Alice dar nu!! Era tare urât, un amestec de nămol sau poate era nisip și alge împuțite de ți se face silă doar ce le vezi. Am început să tot înot în jos, măcar să scap de rahatul ăsta împuțit, nu?
MĂ! CUM VORBESC??
[da, scuze]
Am început să tot înot în jos, măcar să scap de aici. Decizia a fost bună, apa s-a curățat deodată, ca și când mă aflam în cu totul alt loc! Era aproape transparentă și mirosea a flori.
Era aproape transparentă și mirosea a flori, apa. Curcubee imense și pești de toate culorile și formele îmi treceau printre picioare jucându-se ba unul cu celălalt, ba celălalt cu unul. Aș fi rămas acolo, sincer, mi-a plăcut mult rău. Aș mai fi rămas acolo puțin și uite, tot m-am dus, am tot înotat, în jos sau în sus cam neclară situația. Și foarte bine am făcut sau așa cred acum, sau așa am crezut atunci, cam neclară situația sincer. Pentru că am găsit cei mai frumoși oameni pe care aș fi putut să- i fi găsesc, mai ales într-o astfel de circumstanță.
Am găsit cei mai frumoși oameni pe care i-aș fi putut găsi mai ales în situația în care mă aflam sau poate erau pești sau altfel de alge, cam neclară situația sincer. Sigur îmi este că se aflau în niște peșteri mici și nu tare înalte dar cu o lumină caldă. Am plecat repede, că, dacă mă îndrăgostesc ?? Apoi cu ăla, cum rămâne??????? Că parcă, da, încă ne iubeam amândoi, pe amândoi!
Am plecat repede și de data asta am dat de nimic. Ciudată senzație, să înoți așa în neant parcă, în întuneric gol. Partea proastă este că mi-am dat seama că îmi place. O viață întreagă m-am temut de întuneric și când m-am confruntat cu adevărat cu el, cu bezna, să aflu că mi-e frică de frica însăși. Sau încă nu am descoperit eu încă acel ceva care mă îngrozește. Când eram copil credeam că mă tem de moarte, asta până când a murit mama, să-mi dau seama că tot ce rămâne apoi este dorul. Și apoi, poate și eu am murit de ceva timp și doar am uitat. Pentru că am văzut o lumină în întunericul ăla așa, gol. Așa am cunoscut peștii cu bec.
Am cunoscut peștii cu bec. Să nu judeci o carte după copertă? Mai bine, să nu judeci un pește după bec! Unii au lumina roz, alții verde, dar toți sunt egal de urâți. Și uite, totuși, nu am învățat nimic de la ei. Ar putea să locuiască unde vor ei, sus la apa care miroase a flori sau în apa împuțită, chiar în peșterile frumoase. Dar stau în întuneric, pentru că au bec, nu pentru că sunt urâți. La ce le-ar folosi becul unde e deja lumină ?? Așa și cu mine, la ce să-mi folosească ochii dacă nu văd nimic? Și da, m-am dus mai departe. Întâmplarea face, am ajuns la mal.
[Am ajuns la mal]
mai bine stăteam acolo
mai bine
Și tot așa, nu e corect dacă nu mă crede că am fost, e vinovat dacă el așa crede, că nu am fost.
Stau aici, în fața tuturor, pentru că am luat cândva, o decizie. Posibil că, nu a fost total vina mea. Înainte de a-mi trage scândura de sub tălpi, vă rog, ascultați-mi această ultimă reprezentație, de murit, m-am hotărât oricum, nu vreau să mai trăiesc.
CORTINA!
Ce s-a întâmplat între mine și el, ar fi trebuit să rămână doar între noi! Vina, să fi fost a mea? hmmm... aș zice că da, dar așa se pierde din romantism și cum ne vom mai putea împăca vreodată? Dacă stăm să speculăm, eu l-am ucis și totuși, poate cineva să dea vina cu adevărat pe mine?
[măi fată, ăștia vor să mă scoată nebună]
shhh!! încă se joacă!
PAUZĂ! NU MĂ POT ÎNȚELEGE CU MINE!
[te rog, hai să nu fiu dificilă, mă spânzură ăștia aiurea, după zic că n-am avut noroc în viață]
BINE. DOAR PENTRU MINE FAC ASTA, DACĂ NU ERAM EU, PLECAM DE MULT, SĂ-MI FIE CLAR!
[evident, pentru cine altcineva]
cortina!!!!!!!!
Sunt câteva momente importante în viața mea. Sunt trei momente importante în viața mea.
Să mai zic, că am ezitat? Da! Am ezitat să-l omor, pentru că atât de bună sunt! I-am povestit chiar despre peștii cu bec! Dar destul despre mine, să vă spun despre el:
Eu sunt Dalila și îmi urăsc părinții. Eu sunt Dalila și îmi iubesc mult părinții!
Cu așa nume, soarta mi-a fost decisă pentru că dalile sunt plante perene! Sunt și eu născută cândva dar mă cheamă Dalila!
Ce nume frumos. Ce nume urât!
Destul despre mine, să vă spun despre el:
Ochii lui erau așa, ca ambra, față de ai mei, care sunt tot ochi, dar altă culoare. Cu așa ochi, mai contează cum te cheamă? Are și păr, adică nu era chel. Parcă negru sau șaten sau blond adică nu se vopsea poate se vopsea. Are ochii așa ca ambra și părul mai blond așa și avea și nume. Eu îi ziceam mereu altfel că David parcă nu merge cu Dalila. Avea și nume, dar eu îi ziceam oricum mereu altfel, dar destul despre mine.
scenă!
[cum am fost??]
AM FOST MINUNATĂ! PERFECTĂ! NICIO BURTĂ, NICIO BÂLBĂ, SUPERB!
bravoooo!!!
am respectat chiar didascaliile! fără cuvinte sunt!
Ziceam desuet, am scris Despre dragoste în 2017, prin februarie. Aveam, cât, 21 ani (??). Și am povestit acolo, frumos tare, cum se compară dragostea cu un nou fel de mâncare preferat, cu o tunsoare (???????) sau, preferată mea, ciocolata amară! Eram copil, mă scuz, fără drept la acuz.
Am zis eu, nu știu multe despre dragoste. Nici acum nu știu, cu o mică completare. Sunt sigură de un fapt, am zis de câteva ori până atunci, TE IUBESC fără a fi iubit. Pentru că acum, pe el, îl. Corect? Dar nu neapărat. Cine și cum poate să îndrăznească a-mi zice, că nu a fost dragoste, aia? Poate doar respectivul, pe care, l-am. Corect? Aș zice da, dar nici măcar.
De-ar fi acum să compar dragostea cu ceva, ar fi cafeaua. Mie îmi place cafeaua rece, cu 3 sau 5 cuburi de gheață, 1 sfert cafea, 3 sferturi lapte de ovăz și puțin îndulcită cu sirop de agave. Deși, prefer matcha. Iubitul meu însă, o bea neagră, caldă, simplă. Ce zic eu, cafeaua este unul din cele mai personale lucruri din viața unui om. Efectiv, se aplică perfect ideea de fiecare cu ce îi place.
Cam așa și cu dragostea. Sau, în dragoste mai bine zis. Pentru că sunt lucruri diferite zic eu. Apoi, la ce bun, să ai un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, nu?
Lady in black 