Am intrat pe Facebook și am văzut că o colegă din facultate s-a logodit. Și avea la poză ca descriere,

„Fericirea supremă a vieții constă în convingerea că ești iubit”

— Victor Hugo

Mdaa nu prea sunt de acord. Adică, mă bucur pentru ea și îmi doresc tot binele și toată fericirea, să-i fie! Dar acel citat m-a cam zgâriat pe spate așa puțin. Probabil exagerez – ca de-obicei – dar, trebuie să fiu convinsă că sunt iubită ca să fiu cu adevărat fericită?

Câteva idei, prima fiind, S mă iubește și știu asta, nu trebuie să mă convingă nimeni de nimic. Iubirea adevărată, simplă, curată, se simte, se trăiește, nu ai nevoie de dovezi că există. Este precum aerul, nu-l vezi, dar îl simți și când există – iubirea – este ca și când îți ții respirația pentru ceva secunde și apoi inspiri: necesară.

Apoi, fericirea supremă, oare chiar există? Noi oamenii suntem ființe egoiste, mereu vrem mai mult. Prin suprem eu înțeleg perfecțiune, prin definiție simplă, eu perfecțiunea nu cred să existe (poate doar câinii mei hehe).

Ultima, de ce avem nevoie de aprobare, adică nu putem fii fericiți cu propria persoană? Sunt sigură, am avut momente în care sigur mi-a plăcut poate mai mult de mine decât în momentul ăsta și sigur că, am fost mai mult decât mulțumită eu cu mine, la fel cum sunt, acum.

Dar bravo lor! Să le fie viața frumoasă!