Mi te-am crezut să-mi fi vecie.

Nu-mi ești, decât o alegorie.

Un zvon, că sufletul mi-ar râde când mi te aude –

O glumă.

În loc să-mi cânți, să-mi fi fost melodie,

Mi-ai tot urlat, în blasfemie.

Ce ghinion, că n-ai avut răbdare.

A zeilor fudulie ai furat și în derâdere al meu zâmbet ai luat,

Confundându-l parcă cu morții ce-și caută matca, plimbându-se aievea, cu dor încă, pe aceiași nori.

Te joci cu liniștea sufletului meu,

Parcă ar fi o nimfă ce s-a întristat, pentru că nu a primit decât ce a cerut, sfinților.

Ai îndrăznit să-mi vorbești, tu, despre acuratețe și păcat

Când defapt îmi citești metafore ce s-au născut din amintiri goale ce încă nu s-au petrecut între noi doi.

Ce ghinion, că n-ai avut răbdare.

Eu, te-am lăsat să-mi ții inima în palme,

Ca pe o floare, te-am rugat. Și în analfabetismul tău, floarea mea s-a scuturat.

În plase de ceață, tu, vrei să prinzi nori din care palat ne-am fi făcut.

Vecini cu zeii, noi, doi, păgâni.

Dezastrul să se întâmple,

n-ai avut –

Răbdare.

Să-ți fi fost vecie,

Eu,

Aș fi vrut.

Ce ghinion.

Prea analfabet,

Tu,

Alegoria, să-mi citești.

Îmi ești înger profan și drac sfânt. De tine inima-mi plină ca-n zi de martie sau goală, ca de sfârșit de toamnă. Cu tine râd, de parcă-n-tro clipă mor și plâng abia de parcă m-am născut. Mă tem de tine ca de un Dumnezeu și mă închin când ți-aud numele, parcă mi-ai fi însuși diavolul. Mi te aștept ca pe semilună, dar mă feresc de tine precum Icarus ar fi trebuit de Helios. Îți sunt deloc și totodată infinit. Îmi șoptești de bună dimineața în flori de mai și mă alinți de noapte bună dăruindu-mi buchet de toamnă. Îmi ești Cupid, îți sunt Psyche. Ne iubim precum zeii pe nimfe și ne dușmănim precum nimfele pe muritori. Vinovați, ne facem. Și totuși – doar împreună.

Hai, vino!

De câte ori să-mi frângi sufletul?

De câte ori o să te iubesc

O viață?

Totdeauna

O clipă.

O clipă-mi toată viața.

Atunci tot sensul tău, să mă iubești

Să-ți frâng sufletul.

Precum o oglindă, îl spargi, mereu.

Nu aduce ghinion

Știi asta? De mă vei iubi, atunci –

Nu regret nimic, sau totul.

Cu totul, pentru mereu și totdeauna –

A mea, să-mi fii!

Cu totul, sau deloc

Îți sunt –

Să-mi frângi sufletul

Inevitabil.

Eu, ție?

Mai mult ca sigur.

Păi, altfel?

Păcatul se va face

Inevitabil.

Să-mi fii!

Doar pentru tine

În rest?

Păcatul se va face. Tu să mă ierți, doar.

Inevitabil.

Fii-mi-ai muză!

Ai tăi ochi verzi luminează cerul noaptea mai puternic decât un răsărit la mare, după o noapte cu lună nouă.

Fii-mi-ai muză!

Păru-ți roșu, elixir pentru orice! De voi auzi cândva al lebedei cântec, otravă vocea ta și sufletu-mi se vindecă.

Fii-mi-ai muză!

Un câmp de flori în primăvară, tot pe tine te-aș privi, să nu te uiți. De este a soarelui, de colț sau de nu mă uita, ea – floare, tu frumoasă! Când strălucești în mai precum roua, dimineața, după ce o noapte înainte ne-am spus cuvinte ce au ars în praf de culori ce aievea aveau gust de prosecco și whisky.

Fii-mi-ai muză!

De mă trezesc și poate am visat, tu fată cu ochi verzi și părul roșu și sufletul prea mare pentru un câmp de flori, trezite-ai lângă mine!

Being born a woman is an awful tragedy… Yes, my consuming desire to with road crews sailors and soldiers, bar room regulars – to be part of a scene, anonymous, listening, recording – all is spoiled by the fact that I’m a girl, a female always in danger and battery. My consuming interest in men and their lives is often misconstrued as a desire to seduce them, an invitation to intimacy. Yet, God, I want to talk to everybody I can, as deeply as I can. I want to be able to sleep in an open field, to travel west, to walk freely at night…

Sylvia Plath

Let me be empty and weightless and maybe I’ll find some peace tonight.

O viață ne-am jucat de-a ficțiunea, iubind pe alții

bând whisky în iad cu îngeri spovediți,

jucându-ne de-a v-ați ascunselea prin păduri sacre

croșetate din flori de mai

la lumină de lună nouă.

Când ți-am privit ochii,

m-am îmbătat,

ca și când ar fi fost ieri.

Te-am întrebat de știi să înoți

– ochii-mi ai privit –

în sufletu-mi deja te-ai înecat.

Doi copii

Doi păgâni.

În izvoare de foc ne-a fost dat în scris

să ne iubim odată

de toți zeii care râd moartea

și toți morții ce-i invidiază încă pe ce-i vii.

În ochii-ți să mă îmbăt,

în ochii-mi să te îneci.

Să ne fim,

doi copii

doi păgâni.

Să ne iubim, o dată.

Ți-am căutat sufletul în partituri de balet scrise de zei păgâni în serile cu lună nouă.

Mi-ai zis în vis – crezute-am nimfă –

Fii-mi ultimatum în dragoste

Dar când m-am trezit,

lângă mine

precum un copil vinovat zâmbeai

în somn.

– eu ce să cred.

Păru-ți roșu

Sufletul curat

Dar ochii-ți – doar tu îi știi

– așa verzi,

doar un ocean de lacrimi

ale celor ce nu și-au trăit cum trebuie viața,

înainte să moară –

– să mă îmbete atât.

Precum o floare uscată,

păstrată cu multă atenție într-o carte despre un poet

care spune povești de care nu pasă nimănui –

Mi-ai zis,

de te voi pierde, într-un vis te voi găsi.

Doar în moarte ne vom despărți în veci

Dar ochii-ți – așa verzi,

doar tu îi știi

Și dacă moartea va râde de noi, neghioaba! și va întârzia?

Blestemată-ți fie soarta, zeiță a tot ce nu mai poate respira, de mine parte să ai doar! – tu ai blestemat-o pe a mea, când m-ai sărutat.

Uiți, poate, și cel căzut din ceruri are suflet.