/ The difference between false memories and true ones is the same as for jewels: it is always the false ones that look the most real, the most brilliant.
Eu te-am iubit, mereu altfel, nu cum știi tu iubirea. Păcatul fie al meu.
Ca pe-un vis, ce a fost visat mereu, nevrând însă să se mai îndeplinească – a rămas un gând. Păcat îți fie.
Ca o poezie, în ale cărei rânduri Lilith și-a trimis îngerii – să bântuie penița ce doar se va fi apropiat de hârtie când, din ochii-ți negri abia de îmi iese un haiku.
S-ar fi zvonit cândva printre oamenii obișnuiți că ne iubim pe ritmul sufletelor ce încă își caută liniștea. Ce blasfemie!
Nici întunericul nu-l auzim când se ridică, să fi știut – e vremea să ne iubim, din nou. Păcat, să fi fost de noi.
Eu, cuvinte nu mai găsesc – pentru o scrisoare doar, să-i fi spus mamei:
,,Plec doar pentru o semilună mă duc să cumpăr flori”.
Eu, te-am iubit, Mereu altfel, nu cum știi tu iubirea. Păcatul meu.
Dezastrul, să se întâmple, n-ai avut răbdare. Păcatul tău.
Și când noi, doi păgâni, căutând să fure al nimfelor cântec, Dansam cu morții-n cimitire fără felinar în zi de cruce roșie – toți dumnezeii să se mire de așa ceva – Păcatul nostru.
Râdeam ca doi copii care abia au descoperit că pot colora doar conturul picăturilor de rouă, dimineața, pe asfalt. Păcat, fie de noi.
Tot, de tot, mereu și pentru totdeauna ne-am dorit.
Ca un copil, care întreabă ,,de ce” pentru prima oară.
Ca o ploaie în zi de primăvară care șterge desenele în cretă colorată a doi străini ce tocmai s-au îndrăgostit.
Eu, te-am iubit nu cum știi tu iubirea, mereu altfel.
Precum un lac, înstrăinat de roua din apus, și hotărât să curgă, la nesfârșit, până se va întâlni cu Pluto în ceruri.
Eu, te-am iubit, cândva, mereu altfel, nu cum știi tu iubirea.
Un râu de adevăruri, ce curge spre infinitul poveștilor de ,,cum ar fi fost” dintre o sfântă agnostică și câțiva zei păcătoși, care visează încă, să sărute nimfe ce nu mai respiră din cauza lor, dar le-au fost, cândva, mirese.
Mereu altfel, cândva, eu te-am iubit, nu cum știi tu iubirea.
În al morților urlet să fi găsit alinare, ca un prim sărut, ce-ar fi urmat să fie, dar doar atât.
Și în final, cine se face vinovat?
Tu, infinit mi-ai dat. Dar ai uitat ce flori, de fapt, îmi plac.
Lady in black 