Luate-ar muștele, să vizitezi al lor stăpân.
Al Anei loc, în zid – cadou să-ți fie!
Cu Naamah să faci casă, în Tartar,
Preot fie-ți călărețul alb.
Ai mei ochi verzi să-i visezi necontenit,
Liniște să n-ai nici în mormânt – roșu să te bântuie, infinit, părul meu!
Însetat să fii, zgură și tizic doar să găsești, pe ale tale cărări.
Înfometat de-ai fi – doar de zgârciți să ai parte!
Și ai să știi,
Mi-a fost dor, poate.
Veci să mă bântui,
De-ți visez pe Kamadeva,
Ori de-ți număr plopii, când cel cu ochii negri m-ar fi trădat
Pentru o Cătălina oarecare.
Într-al meu delir,
Demiurgul are păr lung și roșu și ochi verzi,
minte scurtă, haine lungi,
ca Diana – ea, zeița – dup-un tânăr oarecare
sufletu-i trist, iar pașii-s răi.
Ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți,
nimfe-ți aduc flori de ești însetat
și anotimpuri îți povestesc luna, să nu uiți, ai trăit.
Eu, te iubesc, atât!
Vecii mă bântui, de când genune doar, totul,
și eu, foaie veștedă abia.
Să-mi fi fost de-o vârstă,
ți-as fi dorit sperjur și-n vorbă rea ți-aș fi vorbit;
Să fi scris, tu, bracuri?
Satir îmi ești! când tu, cuvântu-ți veșnic!
Să ne fi fost de-o vârstă,
sperjur ți-aș fi dorit și-o vorbă rea, să-ți fi vorbit.
Copie-ți sunt? Satir îmi ești, încă
și cum,
când din flori de mai tu croșetezi mied,
pentru un următor emerit
ce-ți va împărți strigoii analitici,
să priviți – tu, nemuritor și rece – cu milă
epigoni
mândri de tomuri brăcuite.
Mă bântui veci
de sunt trează, ori de-ți visez,
Venere, ori în doină dăulesc
– Tot românul plânsuți-s’a –
eu, tremur.
Dar tu, ție-ți colindă-n limbo zei și sfinți
și nimfe-ți aduc flori albastre, de ești însetat
și anotimpuri îți povestesc luna
– sara pe deal –
ție, să nu uiți, ai trăit!
Și eu, te iubesc, atât!
cum Lilith în Gheena găsit-a alinare,
iar Jezebel iubit-a, pe Baal.
Un copil să crească
Un adult să mai aibă timp să construiască castele din nisip
Primul răsărit din Vamă și ultimul apus de la munte
Acea melodie de la acel concert –
Ultima carte preferată pe care ai citit-o
Primăvară
Și ploaia de vară
Când ești plecat mai mult timp și te întorci acasă
Locul ăla
De apă când îți este sete
N-ai muzică și vrei să dansezi
// îmi este dor de tine
Hai să ne mai știm – doar cât o țigară. Când te-am văzut deunăzi, îmi erai iar copil. Era așa ușor când eram copii. Nu trebuia să ne spunem nimic – știam că vom fi împreună mereu. Ai trecut pe lângă mine – nu m-ai recunoscut. Mi-am spus – iată-l! Eram cei mai buni prieteni. Oare tu ți-ai spus? – iat-o! Era simplu atunci – copii. Hai să ne mai știm – doar cât o țigară. Au trecut multe anotimpuri de atunci. Am uitat. Știu că ai uitat. Așa se întâmplă. Hai să ne mai știm – vrei să ne mai știm? doar cât o țigară. Ca atunci, când ne mai știam doar o clipă – eram copii – un joc.
Am pierdut bucăți din mine din cauza ta. Şi tu nu ai ştiut nici măcar să mă ajuți să le adun. Tu, cel pe care l-am iubit cel mai mult. Chiar ți s-a părut atât de amuzant să te joci cu sufletul meu? Cu sufletul unui om nu te joci. E josnic. Tu, cel pe care l-am iubit atât.. Mi-ai luat inima, şi ai modelat-o cum ai vrut tu, ca şi când ar fi fost făcută din plastilină. Şi cu zâmbetul ăla al tău, fermecător, sadic, te uitai la mine în timp ce o rupeai în bucățele atât de mici, încât nici acum nu le-am mai găsit pe toate. Şi îmi spuneai, “Stai liniştită draga mea, totul o să fie bine. Promit.” Ai promis. De ce ai promis? De ce te-am crezut? Tu nu ai putut niciodată să iubeşti. Eu nu mai pot să iubesc. Dar îți doresc, dragul meu, să fii cel puțin la fel de fericit, pe cât sunt eu acum.
Aseară am visat.
Şi te-am visat pe tine.
Şi, Doamne, erai aşa frumos! Mă țineai de mână şi îmi zâmbeai aşa frumos! Nu ştiam unde mergem. Dar ştiam că nu am de ce mă teme, atât timp cât sunt cu tine. Dar mă temeam. Doamne, mă temeam atât! Mă temeam că îmi vei da drumul şi o să cad. Că voi rămâne în spate, în drumul nostru printre stele şi flori. Că mă voi pierde. Mă temeam că mă voi pierde, iar tu nu vei veni să mă cauți.
Doamne, cât de frumos te uitai la mine! Iar dintre toate stelele printre care ne plimbam, tu doar la mine te uitai. Iar dintre toate florile care ne-au ieşit în cale, tu doar pe mine mă vedeai. Ce faci tu nu-i omenesc. Ce faci tu, e atât de frumos, că doare.
Dar ce faci tu e doar un vis frumos.
Ce faci tu e doar minciună şi un vis urât. Pentru că încă nu te știu.
Noi nu am început ca doi străini. Am păstrat acest mister pentru final. Noi am fost prieteni pentru că visam în aceeaşi culoare. Împărțeam aceeaşi stea pentru aceeaşi dorință. Aveam un singur pat în care ne odihneam vorbind până ne trezea Soarele, pentru că eram prea obosiți să mai dormim. Visam aceleaşi vise şi aveam aceleaşi visuri. Râdeam pentru că ne iubeam prea mult, şi plângeam doar pentru cei care erau prea singuri. Până când am devenit chiar noi singuri. Visul nostru era verde. Dar eu eram galben, iar tu albastru. Iar nuanța nu mai era perfectă. Iar când ne-am dat seama că nu ne uitam la aceeaşi stea, dorințele noastre au devenit diferite. Şi chiar dacă împărțeam un singur pat, aveam perne diferite, şi adormeam la alte ore decât ne știam. Niciunul nu mai visa la noi. De fapt niciunul nu visa. Ne mințeam de dragul fericirii. Ne-a fost frică să fim singuri. Am crezut că putem păcăli destinul. Am vrut să păcălim destinul. Se pare că în final horoscopul a câştigat.
Tu mi-ai spus poveşti seara, înainte să adorm, când nu puteam să adorm. Şi eu nu puteam să dorm pentru că îmi era deja dor de tine. Tu m-ai învățat să cânt, atunci când nu ascultă nimeni şi să ascult muzică când toată lumea tace. Cu tine am învățat să râd, când de fapt aş fi plâns toată noaptea şi să plâng pentru că sunt prea fericită. Lângă tine mi-a fost frig atunci când ne plimbam vara în ploaie şi mă încălzeam când ne alergam ore întregi în zăpadă. Ca doi copii. Te-am iubit. Mă iubeşti? Te iubesc. M-ai iubit? M-ai iubit. Nu mă iubeşti. Vreau să nu te mai iubesc. Tu m-ai învățat iubire. Eu ți-am arătat, că pot. Tu mi-ai furat fericire şi ai aruncat iubire. Şi când ai zis că nu mai poți, am ştiut că nu ai mai vrut să poți. Nici eu n-am mai vrut. M-am plictisit să aştept să mă mai iubeşti. Ştiu că eşti un om bun. Şi te iubesc pentru că m-ai iubit, dar o să te urăsc mereu pentru că te iubesc. Și te iubesc, atât!
Dor de umbră şi de apă rece, pentru că este prea cald afară. Dor de ciocolată caldă şi fular. Dor de Stuf şi de Acolo. Dor de o oră de la Poarta Sărutului până la Coloana Infinitului, pentru că mă pierd oriunde aş fi. Dor al lui Aimée. Dor să merg la un concert. Dor de oameni noi. Dor de cărți vechi. Dor de tata. Dor de ce am avut şi de ceea ce probabil nu o să fie. Dor de tine. Dor să te cunosc deja. Dor să-mi fie pace. Dor de haosul pe care l-am avut cândva. Uneori, îmi este pur şi simplu dor să-mi mai fie măcar puțin dor.
Vara asta am întâlnit o gălăgie de oameni. Oameni care au intrat în viața mea şi au refuzat să mai plece. Oameni cu care m-am intersectat întâmplător pe stradă, ne-am lovit uşor de umăr, după care ne-am continuat drumul spre casă. Oameni pe care am refuzat să-i las să plece. Oameni care au fost lumină, în momentul în care era prea mult întuneric, şi îmi era frică să merg pe stradă. Oameni care s-au prefăcut în picături de ploaie atunci când în sufletul meu era deşert. Oameni care au venit cu ploaie, atunci când furtuna a trecut, şi nu îmi mai era sete. Oameni care au vrut să mă iubească şi oameni pe care am vrut să îi iubesc. Prieteni vechi care au plecat şi prieteni noi care au stat. Prieteni lângă care am stat şi prieteni de lângă care am plecat.
Am făcut aceleaşi greşeli, pe care întotdeauna mă tem că le voi face, dar de care îmi este mult mai frică să le îndrept.
Poate toamna asta mă îndrăgostesc.
Lady in black 