Când mă gând la tine,
Gându-mi drag,
Eu, te iubesc!
Când mă gând, însă, la mine,
Gându-mi veșnic năbădăi:
Ci-ți sunt dragă?
Mă iubești?
Când mă gând la noi doi
Gându-mi cald, ferice-mi viața,
Ci-ți fie doar bine,
Când gându-ți doar fie la mine.
Gând
Tag Archives: poem
Scrisoarea ei 2
De-ar fi să pleci, să-mi scrii, știi că mi se face dor de tine.
Câteva cuvinte doar, să-ți știu sufletul că e fericit.
Ți-ai lăsat părul să crească, oare? Ce culoare îl mai porți? Dar cafea, mai bei? Sau parcă era ceai alb. Ochii tăi, tot verzi? Erai înaltă sau mi s-a părut doar, de la pantofi.
De tine, eu nu pot uita, nici azi, nici totdeauna. Îți știu ochii, sunt verzi! Nu bei cafea, iar ceaiul nu-i cel alb.
Dar tu să-mi scrii! De pleci, știi, mi se face dor de tine.
Și poate păru-ți, l-ai lăsat să crească! Ce culoare îl mai porți, mă întreb.
Și oare, tu pe mine, mă mai iubești?
Scrisoarea lui 2
Dacă ți-aș spune să-mi scrii o scrisoare, ai face-o?
Și oare, ce să conțină? Cum deunăzi jurământ făcut-ai în florile de mai? Sau cum de a ta dragoste o lume întreagă și mai mult știa sau cum doar nimfele știau, crezu-ți mincinos, încă. Cum, mă adori? Sau că nu ești așa laș, și îmi vei fi spus adevărul, măcar acum, în lună plină. E păcat să minți, nici râia nu te iartă. De mă minți, să-mi scrii frumos, cu diacritice, să nu mă supăr! Destul visurile, sparte-mi sunt, la loc fie cu al tău suflet, fie spart, ori fie că nu-i. De vorba să-ți fie curată, nu te preocupa, te rog. Fii tu sincer și de inima cu drag, eu să înțeleg tot. Prin poștă, ori o telegramă, fie și e-mail. Ci de se va fi pierdut, de vină suntem amândoi.
Ode to Psyche
O Goddess! hear these tuneless numbers, wrung
By sweet enforcement and remembrance dear,
And pardon that thy secrets should be sung
Even into thine own soft-conched ear:
Surely I dreamt to-day, or did I see
The winged Psyche with awaken’d eyes?
I wander’d in a forest thoughtlessly,
And, on the sudden, fainting with surprise,
Saw two fair creatures, couched side by side
In deepest grass, beneath the whisp’ring roof
Of leaves and trembled blossoms, where there ran
A brooklet, scarce espied:
Mid hush’d, cool-rooted flowers, fragrant-eyed,
Blue, silver-white, and budded Tyrian,
They lay calm-breathing, on the bedded grass;
Their arms embraced, and their pinions too;
Their lips touch’d not, but had not bade adieu,
As if disjoined by soft-handed slumber,
And ready still past kisses to outnumber
At tender eye-dawn of aurorean love:
The winged boy I knew;
But who wast thou, O happy, happy dove?
His Psyche true!
O latest born and loveliest vision far
Of all Olympus’ faded hierarchy!
Fairer than Phoebe’s sapphire-region’d star,
Or Vesper, amorous glow-worm of the sky;
Fairer than these, though temple thou hast none,
Nor altar heap’d with flowers;
Nor virgin-choir to make delicious moan
Upon the midnight hours;
No voice, no lute, no pipe, no incense sweet
From chain-swung censer teeming;
No shrine, no grove, no oracle, no heat
Of pale-mouth’d prophet dreaming.
O brightest! though too late for antique vows,
Too, too late for the fond believing lyre,
When holy were the haunted forest boughs,
Holy the air, the water, and the fire;
Yet even in these days so far retir’d
From happy pieties, thy lucent fans,
Fluttering among the faint Olympians,
I see, and sing, by my own eyes inspir’d.
So let me be thy choir, and make a moan
Upon the midnight hours;
Thy voice, thy lute, thy pipe, thy incense sweet
From swinged censer teeming;
Thy shrine, thy grove, thy oracle, thy heat
Of pale-mouth’d prophet dreaming.
Yes, I will be thy priest, and build a fane
In some untrodden region of my mind,
Where branched thoughts, new grown with pleasant pain,
Instead of pines shall murmur in the wind:
Far, far around shall those dark-cluster’d trees
Fledge the wild-ridged mountains steep by steep;
And there by zephyrs, streams, and birds, and bees,
The moss-lain Dryads shall be lull’d to sleep;
And in the midst of this wide quietness
A rosy sanctuary will I dress
With the wreath’d trellis of a working brain,
With buds, and bells, and stars without a name,
With all the gardener Fancy e’er could feign,
Who breeding flowers, will never breed the same:
And there shall be for thee all soft delight
That shadowy thought can win,
A bright torch, and a casement ope at night,
To let the warm Love in!
Ode to Psyche, by John Keats
Confesiune 6
Când eram mică îmi plăceau mult de tot păpădiile. Specific, puful, de. Îmi plăcea să le caut și să mă joc cu ele și când zbura puful, părea ca fiind un fel de fulgi de nea, care se joacă. Sau așa îmi părea mie. S-a întâmplat acum câțiva ani, eram cu niște prietene într-un parc și am găsit toate patru câte un trifoi cu patru foi, care ar trebui să aducă noroc. A fost, însă, unul din cei mai proști ani pe care i-am trăit până acum. Bine, probabil exagerez și sunt dramatică, ca de-obicei. Dar standardul era destul de sus, nu? Adicăăă, găsisem un trifoi cu patru foi! Asta e totuși problema mea. Pentru că mi-am setat o așteptare mai mult sau mai puțin realistă, în baza unei micuțe plante. Sau poate nu mi-am pus dorința care trebuia, cum trebuia (??) S-a întâmplat asta totuși acum mult timp, și este atât de neimportant, pentru că oricum nu mai pot schimba, absolut nimic. Și apoi, eșecul meu, clar nu se datorează unei plante. Am acasă un trifoi, roz. A fost cadou, de la un „prieten” și e foarte frumoasă plăntuța mea, se vede, la acel moment, mi-a fost dată, cu drag, mult. De câțiva ani, de când o am, niciodată nu au crescut 4 frunzulițe. Pentru că, de fapt, cele patru foi, sunt o anomalie. Mă gândesc, probabil, cândva mi-a fost atât de rău încât am început să caut trifoi, cu patru foi și pentru că l-am și găsit, probabil am vrut să cred, mi se va schimba norocul, ceea ce evident nu este adevărat. probabil, așa a fost, nu mai știu, nu mai contează, a fost.
A fost. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, niciodată, nu?
Felix amore solemne 2
Te iubesc,
cum morții venerează
liniștea unui apus
în zi de soare plin
și lună nouă.
Te iubesc,
cum corbii tânjesc
al nimfelor cântec,
pe când zeii odihnesc
în al lor colț veșnic
visând la constelații,
într-un paradis care încă nu există.
Te iubesc,
cum un număr infinit negativ
pe o carte de tarot,
pierdută printre florile uscate
dintr-o carte veche,
într-o bibliotecă, care, uneori,
când plouă, suspină și ea.
Te iubesc,
cum o poezie recitată pe asfalt
de un păgân care se reneagă pe sine
și, făcând pace cu soarta altora
poate mai speră, încă,
să te va fi întâlnit.
Te iubesc,
cum un înger te tachinează
sărutându-te în somn, și tu
te superi, crezând că mă minți,
când de fapt, e doar frig afară,
și a mai căzut, o stea.
Painting the daffodils yellow
Am o problemă, de câteva săptămâni, nu mai pot să scriu. Sau nu mai știu. Sau n-am inspirație. Credeam că a fi scriitor înseamnă să scrii, mereu, zilnic, câte ceva nou. Poate nu sunt,,,,,, — ba da, sunt! Am fost cu iubitul meu până la Tîrgu Jiu, acum două săptămâni, să ne sărbătorim și credeam, sincer că o să mă inspire! Și parcă mai rău n-am mai scris. I-am spus lui S în glumă, că mi-a furat inspirația, și s-a întristat. Dar eu vorbeam serios, sunt prea fericită!
Îmi e bine, sunt fericită, dar există o problemă, pentru că, cândva, citeam din poeziile mele vechi și am descoperit ceva interesant. De-a v-ați ascunselea, de exemplu, am scris-o în 2017, în fața Coloanei fără sfârșit, când am fost prima dată în Tirgu Jiu. Am stat la același hotel ca acum, cu S, dar eram singură. Și probabil am scris despre ce mi-aș fi dorit să-mi fie.
Am încă un exemplu, de anul trecut, înainte să ne fi cunoscut, eu și S. Stabilisem o întâlnire cu un băiat, care nu mi-a mai zis ulterior nimic. Eram deja machiată și aranjată și nu era să irosesc o ținută drăguță, din cauza unui băiat, nu? Am mers la cafeneaua mea preferată, Coffee Store și am scris ceva, pentru el. Evident, nu-i vreau răul, nici nu-l cunosc, dar pe moment am luat-o atât de personal și chiar am fost puțin tristă. Și iată, a ieșit ceva, zic eu, bun din toată asta.
Am 3 povești, pe care le exploatez și sunt triste și frumoase, în felul lor. Acum, sunt fericită. Și nou e ca și cum mi-aș dori să nu mai fiu, trebuie doar să mai ies la întâlnire, cu mine! Da, îmi place să ies la întâlnire cu mine, să beau matcha, poate chiar să servesc masa, împreună doar cu mine, o mică vizită la DM și chiar la ExLibris sau Anticariatul Unu, de ce nu? Știu, sunt persoane care nu se simt confortabil să petreacă timp cu ei însuși, dar mie îmi dă cel mai bun reset. Îmi dă timp să fiu singură, cu mine, să-mi aduc aminte de rău, în caz că îmi e prea bine ( * insert sarcastic tone * ).
Și probabil, asta trebuie să fac. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni, nu?
Painting the roses red
Florile mele preferate sunt trandafirii albi. Și cred că toată viața de fapt mi-au plăcut, cel mai mult. Când eram mică primeam orhidee, foarte multe orhidee. Și o lungă perioadă din viața mea am crezut că asta trebuie să fie floarea mea preferată, nu? Evident, prietena mea cea mai bună nu putea să-mi fi luat trandafiri. De altfel, eram copil. Și tocmai, eram copil, cum era să fi înțeles eu un lucru așa, de oameni mari?
Adevărul, era altul însă: nimeni nu știa că mie îmi plac trandafirii, albi, pentru că nu mai spusesem nimănui până atunci. Când am zis, am început să primesc, aproape doar trandafiri albi. Am învățat, oamenii țin minte!
Îmi plac trandafirii pentru că te pot răni atât de ușor și totuși sunt așa frumoși. O contradicție a naturii, un paradox divin. Și albi, pentru că se potrivesc cu orice și (dacă vreau) îi pot colora în ce culoare vreau eu.
Plecând de la această idee, faptul că aș putea colora trandafirii în ce culoare vreau eu, cam așa am făcut în viață, până acum. Probabil o să, tot. Eu cred așa, înainte să ne naștem, fiecare are un drum al lui. Să zicem, că e alb. Poate fi un labirint chiar. În regulă, să fie un labirint, precum cel din Alice în țara minunilor. Și tu ești aruncat undeva în mijloc la începutul vieții tale și fiecare alegere de atunci încolo determină irevocabil viața ta. Dar, dacă te împiedici și din greșeală mergi pe un drum care nu îți este potrivit? Știi că nu trebuie să fii prieten cu acea persoană dar, e prea greu să te întorci, mergi înainte, până la următoarea cotitură, unde poate vei reuși să scapi de toate relele, tot ce îți tot pune piedică. Sau poate, tu ești singurul vinovat, pentru că nu ți-ai legat șireturile cum trebuie – evident că te împiedici – doar că, e mai ușor să dai vina pe alții pentru nereușitele tale, normal că este.
Mai mult ca sigur, așa e. Probabil, e vina mea, dacă am iubit pe cine nu trebuie, dacă am acceptat mai puțin decât merit sau dacă încă mi-e dor de cine știu că-mi va face rău, în continuare. Evident, nu o să recunosc acest lucru niciodată.
Ideea este, pe orice drum ai merge și indiferent de cât de mult rău ai găsi pe drum, să-ți faci timp să pictezi trandafirii în culoarea care te face fericit. În cazul meu, chartreuse. Pentru altcineva, poate lalele, magenta sau trandafiri, roșii. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni, nu?
Alandala
Lady in black 