Când eram mică îmi plăceau mult de tot păpădiile. Specific, puful, de. Îmi plăcea să le caut și să mă joc cu ele și când zbura puful, părea ca fiind un fel de fulgi de nea, care se joacă. Sau așa îmi părea mie. S-a întâmplat acum câțiva ani, eram cu niște prietene într-un parc și am găsit toate patru câte un trifoi cu patru foi, care ar trebui să aducă noroc. A fost, însă, unul din cei mai proști ani pe care i-am trăit până acum. Bine, probabil exagerez și sunt dramatică, ca de-obicei. Dar standardul era destul de sus, nu? Adicăăă, găsisem un trifoi cu patru foi! Asta e totuși problema mea. Pentru că mi-am setat o așteptare mai mult sau mai puțin realistă, în baza unei micuțe plante. Sau poate nu mi-am pus dorința care trebuia, cum trebuia (??) S-a întâmplat asta totuși acum mult timp, și este atât de neimportant, pentru că oricum nu mai pot schimba, absolut nimic. Și apoi, eșecul meu, clar nu se datorează unei plante. Am acasă un trifoi, roz. A fost cadou, de la un „prieten” și e foarte frumoasă plăntuța mea, se vede, la acel moment, mi-a fost dată, cu drag, mult. De câțiva ani, de când o am, niciodată nu au crescut 4 frunzulițe. Pentru că, de fapt, cele patru foi, sunt o anomalie. Mă gândesc, probabil, cândva mi-a fost atât de rău încât am început să caut trifoi, cu patru foi și pentru că l-am și găsit, probabil am vrut să cred, mi se va schimba norocul, ceea ce evident nu este adevărat. probabil, așa a fost, nu mai știu, nu mai contează, a fost.

A fost. Apoi, la ce bun să ții un jurnal, dacă nu îl va citi nimeni, niciodată, nu?

Florile mele preferate sunt trandafirii albi. Și cred că toată viața de fapt mi-au plăcut, cel mai mult. Când eram mică primeam orhidee, foarte multe orhidee. Și o lungă perioadă din viața mea am crezut că asta trebuie să fie floarea mea preferată, nu? Evident, prietena mea cea mai bună nu putea să-mi fi luat trandafiri. De altfel, eram copil. Și tocmai, eram copil, cum era să fi înțeles eu un lucru așa, de oameni mari?

Adevărul, era altul însă: nimeni nu știa că mie îmi plac trandafirii, albi, pentru că nu mai spusesem nimănui până atunci. Când am zis, am început să primesc, aproape doar trandafiri albi. Am învățat, oamenii țin minte!

Îmi plac trandafirii pentru că te pot răni atât de ușor și totuși sunt așa frumoși. O contradicție a naturii, un paradox divin. Și albi, pentru că se potrivesc cu orice și (dacă vreau) îi pot colora în ce culoare vreau eu.

Plecând de la această idee, faptul că aș putea colora trandafirii în ce culoare vreau eu, cam așa am făcut în viață, până acum. Probabil o să, tot. Eu cred așa, înainte să ne naștem, fiecare are un drum al lui. Să zicem, că e alb. Poate fi un labirint chiar. În regulă, să fie un labirint, precum cel din Alice în țara minunilor. Și tu ești aruncat undeva în mijloc la începutul vieții tale și fiecare alegere de atunci încolo determină irevocabil viața ta. Dar, dacă te împiedici și din greșeală mergi pe un drum care nu îți este potrivit? Știi că nu trebuie să fii prieten cu acea persoană dar, e prea greu să te întorci, mergi înainte, până la următoarea cotitură, unde poate vei reuși să scapi de toate relele, tot ce îți tot pune piedică. Sau poate, tu ești singurul vinovat, pentru că nu ți-ai legat șireturile cum trebuie – evident că te împiedici – doar că, e mai ușor să dai vina pe alții pentru nereușitele tale, normal că este.

Mai mult ca sigur, așa e. Probabil, e vina mea, dacă am iubit pe cine nu trebuie, dacă am acceptat mai puțin decât merit sau dacă încă mi-e dor de cine știu că-mi va face rău, în continuare. Evident, nu o să recunosc acest lucru niciodată.

Ideea este, pe orice drum ai merge și indiferent de cât de mult rău ai găsi pe drum, să-ți faci timp să pictezi trandafirii în culoarea care te face fericit. În cazul meu, chartreuse. Pentru altcineva, poate lalele, magenta sau trandafiri, roșii. Apoi, la ce bun să ai un jurnal, dacă nu-l va citi nimeni, nu?