/korean – “The ties between people over the course of their lives and the belief that we had interactions with them thousands of past lives.”
In Yun
Tag Archives: divine paradox
Se face vinovat // In Yun
Te-am iubit,
nu cum știi tu iubirea
mereu altfel.
Ca un copil, care întreabă
,,de ce” pentru prima oară.
Ca o ploaie în zi de primăvară
care șterge desenele în cretă colorată
a doi străini ce tocmai s-au îndrăgostit.
Eu, te-am iubit
nu cum știi tu iubirea,
mereu altfel.
Precum un lac,
înstrăinat de roua din apus,
și hotărât să curgă, la nesfârșit,
până se va întâlni cu Pluto în ceruri.
Eu, te-am iubit, cândva,
mereu altfel,
nu cum știi tu iubirea.
Un râu de adevăruri,
ce curge spre infinitul
poveștilor de ,,cum ar fi fost”
dintre o sfântă agnostică
și câțiva zei păcătoși, care visează încă,
să sărute nimfe ce nu mai respiră din cauza lor,
dar le-au fost, cândva, mirese.
Mereu altfel, cândva,
eu te-am iubit,
nu cum știi tu iubirea.
În al morților urlet
să fi găsit alinare, ca un prim sărut,
ce-ar fi urmat să fie,
dar doar atât.
Și în final,
cine se face vinovat?
Tu, infinit mi-ai dat.
Dar ai uitat
ce flori, de fapt, îmi plac.
Non nobis, Amore, non nobis. Sed nomini tuo da Gloriam
Fii-mi tu muzeu
să-ți fiu eu muză
când morților a căror cântec,
demult uitat, se aude încă prin pădure,
de noi doi, îndrăgostiți.
De-ai fi artă
te-aș adora
Precum o nimfă care se ceartă cu zeii,
din plictiseală sau prea mult drag,
de viață.
De-mi ești semilună
îți sunt lumină
Pentru zilele în care am amețit
pentru că ne-am iubit prea mult
și nu mai știm să ajungem acasă.
Ți-aș fi stea
să-mi fii constelație
indiferent de vreme,
să-ți găsești mereu drumul
înapoi, la mine.
M-aș face floare
În a ta primăvară,
să-mi fii
Când voi uita cum mă cheamă,
să știu, purtăm același nume.
Dar suntem doar oameni.
Negata abyssi
Blestemată fie zodia în care am întâlnit
ochii-ți verzi, păgâno!
De mă caut,
prin stele vocea-ți răsună
ca o baladă de toamnă
cântată de un cor de copii
la altarul sfinților ce încă se roagă la zei.
Înger căzut!
Cu moartea te joci,
când toți încearcă să odihnească-n pace.
Blestemată-ți fie zodia!
Mireasă-mi, zici, ci,
buchetul tău din flori de mai
Cât suflet?
Eu te ador
Cât nimfele spală păcate în zi de marți.
Păru-ți, roșu – degeaba
Când sufletu-ți negru
Ca răsăritul în timp de eclipsă.
Eu te ador
Fiica a tot ce-i sfânt în abis!
Cu păru-ți roșu, să mă sugrumi
Păcatul, cu mine tu ți-l faci.
Cu tine, gându-mi – simfonie!
Blestemată-ți fie zodia, păgâno.
Carmen de populo simplex et amor mortuus
Ai dat cu mine de pereți și cu tot ce ar fi putut să fie,
să nu-ți pară rău.
Au plâns zeii, iar morții
au aruncat cu flori proaspete de martie
în locul unde ar fi trebuit îngropată dragostea noastră
doar un zvon. Ce blasfemie!
Să nu-ți pară rău.
Îți sunt stea, mi-ai fost întreagă constelație.
Nu-mi pare rău.
Te-am plâns,
dar lacrimile nu pentru tine mi-au fost.
Și de ți-am scris scrisori,
cuvintele au ars
până să ajungă la tine.
Să nu-ți pară rău,
o să se cânte printre nimfe
despre când ne-am iubit așa mult,
încât nu a mai rămas altceva,
decât să ne spunem rămas bun,
pentru mereu,
pentru totdeauna.
să nu-ți pară rău.
Brumar
Mi-ai spus să te aștept.
Să te aștept a fost tot ce am făcut.
Ai să te întorci? Că te-am crezut – păcatul meu.
De m-ai mințit – și poate-ți pare rău; să fiu nebună și poate tot te-aș crede.
Îți spun – te iert. Păcatul tău să mă fi lăsat singură. Să te aștept – timp nu mai am suflet.
De vrei în primăvară să mi te-ntorci să-mi fii floare de mai – păcatul meu; s-aștept nu mai am suflet.
Păcatul tău? N-ai știut să-mi pleci cum trebuie – să nu mor de dorul tău.
Păcatul nostru? ne-am iubit – și nu destul.
Când tu mă lași și eu te las s-o faci – Iubirea, Iubire nu-i.
Păcatul tău? – ai plecat
Păcatul meu? – te-am lăsat
Ne e dor de noi?
Păcat.
blestem 2
Vedeate-aș spânzurat în măr de-al meu păr roșu.
Privirea-ți să se piardă când ochii verzi vrei să-mi privești.
Oxigen să-ți fie doar parfumul meu.
Să n-ai pace noaptea. De șapte ori să mă plângi în vis de boală și de alte trei să mori de dor, că nu-ți mai sunt aproape.
Și floarea de colț de o atingi, în buruiană să se prefacă, iar buruiana în cenușă.
Zăpada, să-i zâmbești doar și gheață se preface.
Să-ți fie ger în suflet în zilele de mai. Să nu te încălzească nici ploile de vară.
O să urăști și roua de pe stele.
Și am să știu atunci cât m-ai iubit
Făurar
Îți plouă grindină în suflet.
Ți-aș spune să te uiți la soare
Tulpini de iederă au încolțit – atâta frig.
Aș vrea să-ți vină primăvara
Și-n noaptea ta – tu stele nu mai ai.
Ți-aș spune să te uiți când nu-i furtună
Nici caldul ochilor nu-l mai găsești.
Aș vrea să-i vezi pe ai mei
Drumul spre casă tu l-ai uitat.
Ți-aș spune – eu cale-ți sunt
Ești trist –
Aș vrea să-ți fiu lumină
Ți-e dor ?
Ți-aș spune strigă-mă – Aimeè
Și când ești singur chiar când ești cu tine –
Aș vrea să știi că-ți sunt
Ți-aș spune –
Și tu ești –
Aș vrea –
Și tu, ce-mi ești?
Răpciune
Au plâns corbii de-al nostru sărut.
eu – binecuvântare îți sunt. Tu – blestem să-mi fii
Tu – cât suflet ? să vii când alergam fericită doar printre stele și flori – să-mi pleci când doar luna mai iubeam cum iubeam pe tine. cât suflet?
Au plâns corbii de-al nostru sărut.
Soarele mi te-a dat – blestem să-mi fii. Și te-am iubit, așa cum păgânul iubește dumnezeul lui. Și te iubesc încă – cum doar un Sfânt pe muritori știe iubi.
lacrimi – în suflet doar mai am. îți spun adio, azi
Au plâns corbii de-al nostru sărut.
Și cât frumos puteam să fim – doar noi. îți spun adio, azi
Printre stele și flori mi-e frig acum. și, dă-mi Doamne, alt frumos, ca să nu mor.
Ți-am spus adio – azi. mâine poate – să ne avem iar
Au plâns corbii de-al nostru sărut.
să-mi fie dat să nu-mi fii? cât frumos putem să fim – doar noi.
Și cât să fie până să-mi vezi ochii iar? – îți spun, adio, azi.
Mâine – să ne avem.
.. nu se știe nimănui
Iubirea noastră n-a fost decât o idee.
Ne-am iubit în poezii fără rimă iar în cer și ape ne-am lăudat ca doi păgâni credința în zeii care aveau grijă de noi, printre stele să dormim în fiecare seară. O stea pentru fiecare seară.
Iubirea noastră n-a fost decât o idee.
Ne-am jurat gândul, știind că gândul trece. Și ne-am gândit. Tu la mine – eu la tine.
Iubirea noastră n-a fost decât o idee.
Ne-am jurat și ne-au știut izvoarele și munții și toți oamenii răi. Copiii plângeau când nu înțelegeau ce ne spuneam și noi râdeam pentru că ne spuneam doar noi să înțelegem.
Iubirea noastră n-a fost decât o idee.
Ne-am iubit cum doar îngerii și Sfinții știu iubi pe muritori. Îți eram trandafir, iar tu prinț. Doi păgâni care în naivitatea noastră am făcut nimfele să se revolte zeilor. Iar ei păzeau doar stelelor, să avem unde veni seara.
Iubirea noastră n-a fost decât o idee.
Casă nu aveam. Eu îți eram acasă, iar acasă tu îmi erai.
Dar iubirea noastră n-a fost decât o idee, iar o idee se uită dacă nu se știe nimănui.
Cândva, ai avut o idee. Nu mi-ai spus.
Am avut o idee. O dată. Nu ți-am spus.
O idee se uită, dacă
Lady in black 